iarina copuzaru

, mă bucură cuvintele tale. După ce mi-ai explicat viziunea ta, și eu am început să întrevăd o inutilitate a reiterării titlului. Voi reveni asupra poemului. Deocamdată simt nevoia mai multor radiografii pentru a mă găsi înspre mine.
Te mai aștept.

(Sub)scriu ideii de muzicalitate de care vorbea Emilian; aud ropotul ei tocmai din Muțenia zăpezii și din locuirea umbrei ce cuprinde o întreagă devenire (ispitirea dinspre depărtare, dar și întoarcerea vînatului înspre). Iarna canibalilor produce o călătorie a cunoașterii, un salt originar în aceste zăpezi vînătorești ale ființei.

am o greșeală în comentariul de mai sus. era \"cînd\".

Construiți o poveste ce vă (mă) percurge cu oasele depărtării; cuvintele-scuturi au aflat de-a lungul vremii oamenii, au făcut din oglindirile lunii ferestre încăpătoare pentru neliniști. Acea gleznă în pietre începe să mă inspire pentru un cîntec cu note de \"spini și de colb\". Dar asta este \"altă poveste\". Pînă atunci, în această vreme, poemul dumneavoastră îl am cu adevărat. Mai trec.

, sunt încîntată de semnul lăsat.
Și condamnarea pe care ați rostit-o e tot un semn... al interiorului poeziei.
Vă mai aștept.

Mulțumesc tuturor pentru felul în care ați scos poemul din ascunderea lui. Și versurile, dar și înțelegerea lor (identificată uneori cu punctele cardinale) ne modelează (și ordonează) ființa.
E o zi pe placul meu:)

, unde observ o stare-neumă transpusă-n text, o corporalizare pe care poeta o simte în concentrarea poeziei: „noduroase vocale”, \"sângerie tâmpla lumii”, “fumegândă fisura câmpiei”. De asemenea, sufletul e descuamat în detalii, în ore, în particule ale ființei; neascultarea valorifică universalul sufletului la care suntem supuși – transformîndu-ne, tocmai de aceea, în deschideri și închideri ontologice.

Monica, mă bucur că ți-au plăcut versurile și ai găsit elementele închise de obicei în sensul poeziei. Foarte bine ai surprins și dialogul cu ființa potențială; ar putea deveni, într-un plan secundar, o neconștientizată ontomanție. Îți mulțumesc pentru cuvintele-cadou.

În primul rînd vreau să-i mulțumesc domnului Liviu Nanu pentru recomandare.

Apoi: Rareș, mă bucură aprecierile tale. Te mai aștept.

Alice, mie îmi place că nu ești o cititoare impasibilă, ci o lecturăreasă-carapece, adică vrei să ajungă la tine legăturile dintre cuvinte și exterior (interiorul tău). Poate fi, pînă la urmă, o speranță a scriitorului de-a accede la o mai bună rezonanță (a identității). E posibil ca transferul de iarnă să fi pornit de la mine...

Rătăcirea prin noi înșine e surprinsă ca un cerc bun (același de care vorbea Noica). Sinele angajat în finitudine concentrează-n el actul de răzgîndire, punctul ontologic unde ne regăsim sau oscilăm între liniar și circular. O devenire din perspectiva poemului (din însuși interiorul său) coincide cu deplinătatea ființei ce se poate arăta prin unitatea răspunsurilor pe care le dăm de sub măștile noastre. În intrinsecul dialog al căutării ,
„așadar renunți din vocație
din vocația de a fi muritor nu remușcarea
de a fi muritor și la întrebarea:
cine scrie poemul?
răspunzi cuminte - doar ți-ai făcut \"temele\"
poezia!
greșit! bagă zece flotări! da\' să
se-audă paftaua
poemul se scrie singur se
masturbează intelectual
care va să zică?!

IV.
poemul se scrie singur... \"pui de întuneric\"
greșit! mai bagă zece flotări!
cum să se scrie singur!
el este! pur și simplu măi
tâmpitule!
lațul!”,
atorul conferă adîncime poemului – echivalînd cu o identificare ce răsună și din gura universalului uman. Prin aceasta, poetul iese din somnambulismul existenței și încearcă să încadreze (cu început, sfîrșit, identificare) creația într-o ordine și o reprezentare ordonată. În final se produce împăcarea modalităților de a fi, ca o măsură a unui sine care, pînă în momentul explicării poeticești, rămăsese doar o treaptă reprodusă la infinit.
Prin valoarea acestui poem se întrevăd truda (cu care s-a construit) și frumusețea (întregului realizat).

Domnule Aurel Sibiceanu, comentariul dumneavoastră mă bucură. În pribegia aceasta mă aflu și eu, spre ceea ce se află în neascuns.

Doamna Angela, am așezat acele puncte pentru a facilita lectura, dar observația pe care-ați făcut-o e bine primită, ajutîndu-mă să văd folosul contrariului. Mulțumesc pentru cuvinte și pentru ajutor. Încă nu pot stăpîni forma poemelor. Mai degrabă ea mă îmbracă pe mine.

Pe umeri port noaptea cu cioc și gheare
ca o lună arsă deasupra aripilor mele sigilate

autoportretul crud
mi se lipește de coaste
mîna ta mă confundă cu mine
simt trecutul – o inimă
ce nu mai funcționează
atunci cineva eliberează păsările
știu acum
drumul de-ntoarcere
caută-n strigăt
colivii cu ușile deschise.

Cristina, mă bucur că te-au surprins lucruri frumoase. Înăuntrul și înafara poeziei pot fi diferite, ai dreptate, tocmai de aceea deschiderea ei apare atît de adîncită. Mulțumesc pentru cuvinte.

Monica, atunci cînd mi-ai lăsat comentariul citeam Tsvetaeva (eram mai întunecată în momentul acela, devorînd \"După o nopate de insomnie\"; încă nu ajunsesem la calitățile vinului. Coincidențele îmi plac - mai ales cînd ne situează-n poezie. Mulțumesc de semn.

Xiang, se pare că îți plac personajele imaginare, fiindcă eu nu sunt Irina.
Așa cum tu ai ales să-mi lași un comentariu argumentat, la fel și eu am ales(tot argumentat) să nu-ți iau în considerare sfaturile. De ce vrei tu să-mi impui și să-mi reproșezi? Libertatea mea de ce ar fi mai restrînsă? Eu nu prefer atacurile la persoană, doar ți-am căutat ochii nevăzuți pentru a desluși un minim adevăr al spuselor tale. Apoi, în primul comentariu spui că am părți bune, cum ar fi \"pustiul seamănă cu spatele unei fotografii\", iar aici mă sfătuiești să nu mai folosesc niciodată \"pustiul seamănă cu\". Însă astea sunt aspecte puțin importante; nu înseamnă că judecățile tale nu au valoare. Mai important este că, oricum ar fi și indiferent ce mi-ai spune, discernămîntul meu și felul în care simt îmi vor indica ce contrucții sunt dezirabile pentru poeziile mele.

Dar de ce să ne supărăm noi tocmai acum, cînd ne-a mai rămas atît de puțină toamnă?...

Este o scriere a transformărilor și a semnelor imaginative. \")() () ()(\" îmi inspiră ecoul, rezonanța în spirale, iar \"UuUuU\" - urmele potcoavelor unui cer \"ca un cal de fier\". Mi se întîmplă din nou să văd, cu mare plăcere, cum tabloul și poezia interferează. Felicitări.

E frumos construită ideea. Poate fi un cîine de pază sau chiar un cîine-oraș. Și fiindcă \"privirile celorlalți au dinți\", mi-am imaginat un fel de-a te apăra(bineînțeles, \"întâmplările de azi se anulează. rămân doar setea și foamea. rămâne teama.\"): \"Boy with a Dog\" - Picasso. Mai trec.

Domnule Liviu Nanu, m-a binedispus și acest text - ca de fiecare dată cînd citesc scrieri despre \"Cîrciuma lui Bicuță\". Vă felicit și aștept următoarea povestire.

Ștefan, mi-a plăcut în mod deosebit poezia ta. Sunt atîtea imagini frumoase, încît mi-ar fi greu să aleg. Felicitări.

Veronica, e un poem frumos, \"cu sclipiri cameleonice ale vitraliilor\". O scriere măreață - gîturile cuvintelor privind dincolo de comun, spre o limpezire a rostirii.

Poetul caută un sens al ființei, găsind, în primul pas, muzica – loc în care sinceritatea se-adăpostește și se adaptează. Muzica ne oferă o singurătate unde nu ne mai putem întîlni decît cu noi. Rădăcinile locuirii în transformare și acel „ireversibil” arată că totul se-ntoarce, pînă la urmă, la locul potrivit. Mi-a plăcut foarte mult. Această poezie poate fi un refren existențial – împreună cu „Nici eu nu cred în daruri”, titlul bine ales.