nici eu nu cred în daruri

dacă planta aceea este pom care face poame parcă merită să ai rădăcini prin pretutindeni acasă

\"iar aburii ce-i scoți
pe cer să-nchege stele\"

nu negam Naturalul, ci artificialul (ghiveciul), domnule Ioan-Mircea Popovici; caz în care, desigur, aveți dreptate: \"sunt cetățean al lumii\".

mulțumesc pentru lectură și semnul despre.

Poetul caută un sens al ființei, găsind, în primul pas, muzica – loc în care sinceritatea se-adăpostește și se adaptează. Muzica ne oferă o singurătate unde nu ne mai putem întîlni decît cu noi. Rădăcinile locuirii în transformare și acel „ireversibil” arată că totul se-ntoarce, pînă la urmă, la locul potrivit. Mi-a plăcut foarte mult. Această poezie poate fi un refren existențial – împreună cu „Nici eu nu cred în daruri”, titlul bine ales.

Refugiu în muzică doar pentru a fi cel care ești căci \"sfinții sunt aceia
care fluieră singuri pe drum îndrăgostit sau bețiv – tot una!\" și pentru \"a trăi cât ai cânta un refren\". Frumos aici: \"pământul din celule să-și simtă anotimpul\" - firescul, naturalul, scumpa mama-natură.
Mi-a plăcut cum mânuiești asocierea zei-jertfă, dar și Acasă-plantă și, desigur, poemul în întregul lui.

Ottilia Ardeleanu

mulțumesc, Iarina, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și semnul despre.