Cîrciuma lui Bicuță

Nu știu dacă a avut cineva interesul, răbdarea, sau capacitatea de a calcula toți banii care se învîrt pentru petrecerea timpului liber al cetățenilor, pentru distracția acestora, adică. De fapt, trăim un paradox: cu cît ne plîngem că avem mai puțin timp liber, cu atît scoatem mai mulți bani din buzunar, atunci cînd profităm de el. De la vînzătoarea de bomboane agricole (la alții hot dog) din fața stadioanelor pînă la echipamentul sportiv, pariurile sau consumul de electricitate, activitățile recreative, fie că au caracter sportiv sau doar un grătar cu mititei, la iarbă verde, toate adună o gamă variată de preocupări, profesii și tăietori de frunză canină. Dar nu numai sportul și turismul adună oamenii laolaltă pentru distracție. Politica face același lucru, mai ales dacă spiritele nu se încing prea tare și există detașarea omului simplu și cinstit față de mizeria pe care toți politicienii o împrăștie în jur, așteptînd ca alții să o bage sub preș. Poate că tocmai de aceea, lozincile strigate din difuzoare și tot zgomotul de fond al campaniei electorale, începînd cu afișele de pe stîlpi și terminînd cu micile atenții oferite de susținători îmbrăcați în culori țipătoare de partid, n-au avut efect asupra colectivului de consumatori din cîrciuma noastră. Ziarele erau lăsate la ușă, la fel și simpatiile sau antipatiile pe care personajele noastre le aveau față de unul sau altul dintre cei înscriși în cursa electorală. Pe scurt, dacă pentru alții, politica reprezenta un mod de viață, pentru Profesor, Săndel, Poet, Bicuță și ceilalți, era doar un motiv de a mai anima discuția și de a ciocni un pahar, fie el cît de mic, impulsionați, firește și de îndemnul „BICUȚÃ MEREU LA INDISPOZIȚIA CONSUMATORULUI”, afișat pe peretele din spatele barului. Un adevăr pe care-l simțiseră pe pielea lor în mai multe rînduri. - Să vă spun pățanie, începu Profesorul povestea. Ieri, veneam de la Miroși cu mașina, mă rugase cumnatu-meu să-l duc să cumpere niște purcei, mașina lui era defectă. Și, la întoarcere, cînd să intru în oraș, cît pe ce să dea unul peste mine. Din fericire, a frînat la timp și a tras de volan, așa că a scăpat doar cu o zgîrietură. Mă uit mai bine și văd că avea număr de București. „Bine, domnu’, nu văzuși semnul cedează trecerea?” îl întreb eu. Sau la voi, la capitală, sînt opționale? Ãla se uită la mine lung și mă întreabă cu un aer naiv: „Care semn, dom’le, că nu e niciun semn?” . Îl iau de mînă și îl duc lîngă stîlp. Și ce credeți? Semnul era acoperit cu un afiș electoral „de ce le e frică nu scapă”. Am izbucnit amîndoi în rîs, ne-am dat mîna și ne-am văzut de drum. „Și eu care eram hotărît să votez cu el”, mi-a zis el înainte să ne despărțim. Săndele, da’ tu pe unde ai fost, că ai lipsit toată săptămîna? - Eu am fost gripat, răspunse Săndel. Dar nu faceți mutre, n-a fost gripă porcină, acum am scăpat, nici nu mai sînt contagios. Adică, așa sper. Însă am avut și eu parte de ceva circ. Cînd am început să mă simt nasol, m-am dus repede la farmacie și mi-am cumpărat mască, doar sîntem oameni civilizați, nu? Că așa am văzut și eu la televizor, oamenii se protejează, și, mai ales, îi protejează pe cei din jur. Așa mascat, m-am dus la doctorul Gogoi, că e medicul meu de familie. - Medic bun, dar prea aglomerat la el, zise Poetul. Cozi mari, pînă ajungi să te vadă, ori te faci bine, ori dai colțu’. - Păi, așa am găsit și eu, o coadă, pînă-n stradă. Dar, cînd m-au văzut mascat așa, s-au speriat grozav, au fugit care’ncotro , și mi-au făcut loc în față. În sensul că parcă se vindecaseră toți, s-a făcut deodată pustiu. Asistenta a făcut și ea niște ochi mari și mi-a spus că domnul doctor nu mă poate primi, să mă duc la urgență. Așa că m-am dus la spital. Pe drum, toți cu care mă întîlneam traversau pe trotuarul celălalt, de parcă își aminteau deodată că trebuie să cumpere ceva anume și numai vizavi găseau magazinul. La urgență la fel, nici nu s-au uitat la mine, m-au trimis la spitalul de contagioși. - Și te pomenești că nici acolo nu te-au primit, zise Bicuță. - Păi acolo, nici nu aveau bolnavi, că era frig în saloane și îi trimitea acasă. Veneau bolnavii doar să-și facă tratamentul, care o injecție, care o perfuzie, apoi plecau la cuibul lor, la căldură. Așa au procedat și cu mine, în sensul că s-au oferit să mă interneze, dar prost eram să rămîn? M-am dus acasă și am stat în pat, am văzut toate emisiunile la TV, mai ales alea de pe „discovery”. Am devenit expert în supraviețuire și acum știu pe dinafară cum se fabrică tot felul de chestii, de la acadele pînă la amortizoare și viori. La emisiunile politice nu m-am uitat deloc. Am încercat în prima zi, dar m-a luat durerea de cap și începusem să înjur prin casă, așa că mi-a atras nevastă-mea atenția să-mi controlez limbajul. Am și slăbit vreo trei kilograme, deci tot răul, spre bine. Am dat dracu’și masca aia, că mai mult mă încurca, cum naiba să bei votcă cu ea pe față? - Și eu am slăbit nițel, zise Dan a lu’ Nașu’. Așa că m-am dus la un atelier de cizmărie să-mi dea o gaură la curea. Acolo, era o doamnă, o tipă amabilă, mereu m-a servit cînd am avut nevoie, ba un fermoar, ba un pantof... Nici nu mi-a luat mult, cincizeci de bani, așa că i-am dat un leu și mai mi-a dat o gaură, dacă mai slăbesc? M-am arătat mirat că e așa de ieftin, dar ea mi-a răspuns că în vremuri de criză, trebuie să scoți bani din orice găurică. Aici i-am dat dreptate, dar, firește, eu mă gîndeam la cu totul altceva. - Apropo de găuri, poate îmi scoate și mie cineva aerul din pahar, interveni Săndel privind insistent spre Micăle. Că aștept de o juma’ de oră, ca bomboana pe colivă. Sau te pomenești că iar s-a terminat votca și trebuie să mă duc să cumpăr de la nonstop? - Nu vorbiți așa, răspunse cea vizată. Avem băutură la indiscreție, numai dumneavoastră s-o puteți bea. Dar s-o mai și plătiți, că se umplu caietul iar.