grinczveig daniel cosmin

Vino, noapte și mă fură, numai tu mă înțelegi, Du-mă-n locuri neștiute, neumblate ani întregi, Fă-mi din negrul tău un zid, s-ascunzi păcatele mele, Niciun demon să nu intre, să trăiesc

Mai varsă o lacrimă, hangiu! De astăzi ți-ai pierdut negoțul. Pe poarta cu zar ruginiu Trecător va fi doar hoțul. În camerele pustiite Se curmă focu-n șemineu, Mobiliere prăfuite- Liniștea

Vis de vară, idei înmormântate-n atmosferă, mă cuprinzi și-n astă seară, îmi dai un aer ce-mi conferă nemurire, mă transformi in rege in Itaca, mă înveți, ca un copil, să sper in

Trăim în timpuri de josnicie brută și fiecare ins pornește-un dur război, de parcă iminenta sentință de apoi, e deja dată nouă. Hai să pornim lupta! Ne îmbăiem în aur și vrem avere

Ascuns în ceața dârză a singurătății, în tristele nuanțe născute de-o vioară, mă mulțumesc să fiu o stâncă animată de gândul că noi doi, deși străini, ne-am înfruptat din masa pasiunii- o masă

Cireșii plâng, agonizând pământul iar clopotele bat, involuntare, toate cu vocile strigânde oamenii vor tăcere. În urbea prăfuită, lucid este doar timpul, copiii lui pășesc, cuminți, spate în

E miez de noapte, dar sunt la geam, Privesc pamântul mort, acum Și norii cei știuți de neam Și spun cum obișnuiam; Iarnă, ești pe drum. Văd cum coboară de

Să n-ai curaj, să nu vrei să iubești, s-arunci gânduri în mare, în loc să o privești... nu-mi spune că te aflii într-o lume sumbră ce nu te înțelege- de mult ți-am stat în umbră. Să te afunzi,

Te-am așteptat privind mereu spre soare și de-au fost clipe, când credeam că nu mai vii, atunci neplânsele umbre să mă-nfășoare în mantia urâtului și să mă pună în locul unde, azi, nu mai sunt

Pe tristul zid ce-nchide viața de dincolo de gânduri și-a pus amprenta și urma de parfum, apoi s-a adâncit în larga libertate lăsând ca testament o singură privire- Vis perpetuu... Din clipele

Bat clopote pe câmpuri, plângând singurătatea, Iar vânturi speriate înconjor cetatea, În loc de nuci verzui, azi mii de buruieni E tot ce văd în jur, în rest nimic și

sunt părăsit,dar nu pot să fiu disperat, chiar de aș vrea, că n-am mai încercat, aș plânge, cum plângea sărmana bunica, mi-aș smulge din cap toată chica. dar nu pot; să nu fi pus

Oameni tăcuți sunt așejați la masa vieții, aceeași masă din vremurile de demult, unii se-nfruptă din amintirea tinereții, alții, senectizați, în brațe poartă lut. Sunt vechi haiduci, proscrișii

Cel ce întreabă "cine sunt?", "de ce trăiesc?" e doar un suflet de femeie, preamărit, ce discrepanță! din iubire, nu greșesc, sufletul ce-mi era pur, mi-e astăzi pângărit. Mi-e tras pe fusul

Pământul care-l țin în pumni vociferează, pe urmă mă sărută de-atâta dor sangvin, privirile-i sunt flori sălbatice de primăvară, am vrut să le-mblânzesc dar am fost otrăvit. Am vrut să fiu o

Ieri a fost de două ori ieri- o dată când pășeam printre oglinzile singurătății cu pași mărunți, de neputință și încă o dată când, la pieptul tău, am redescoperit plăcutul gust ce-l poartă

I Firul de iarbă plănge când se înalță spre țara de dincolo de razele solare și râde, când, din neștiință, arhaicile pete, îl readuce în urbea-i nativă. căci e ușor să

Agonizând atâtea zâmbete în camere lugubre Devii un suflet gol, un suflet odios, Þi-e viața manuscris umplut de false timbre, În care ciripesc doar păsări din Stymphalos! Răsare cel ce mângâie

Azi te-am văzut. Erai în visul meu, erai ca florile ce cresc la poarta dinspre Rai priviri divine se scuturau din ochii tăi deși tu doar o clipă mi-ai luminat abisul... mai stai, mi-e atăt