orasul cenusiu

Cireșii plâng, agonizând pământul iar clopotele bat, involuntare, toate cu vocile strigânde oamenii vor tăcere. În urbea prăfuită, lucid este doar timpul, copiii lui pășesc, cuminți, spate în spate, nici Tic, nici Tac nu spun \"la revedere!\" Predomină o singură nuanță, tristul. Speranțele sunt arhimarginalizate. Luntrașii sunt aceiași - toți vor aurifere. Mai e puțin și va cădea amurgul, mulțimi de umbre se vor simți salvate, alte mulțimi vor trebui sa-ndure... Orașul cenușiu există, să nu te poarte gândul că vocea clopotelor e departe cât de curând tributul ți-l va cere...