grinczveig daniel cosmin

Ești mereu același tărâm pentru inima mea unde m-ascund de lume în timp de urgie, unde cultiv, fără de teamă și dragostea și visul și gândul doar vântul o știe... Cărarea ce duce spre

Ieri a fost de două ori ieri- o dată când pășeam printre oglinzile singurătății cu pași mărunți, de neputință și încă o dată când, la pieptul tău, am redescoperit plăcutul gust ce-l poartă

Frumosul e pretutindeni dar mai ales în ochii tăi căprui. Știu, vei spune c-au trecut atâtea luni de când nu i-am văzut, de când nu i-am făcut să plângă încruntați, dar nu-i așa; îi văd în

În mâinile acestea mi-ai pus comori, Părinte, Tot ce nu pot să spun prin sute de cuvinte; Se pierde orice urmă de frământări lumești, Când mâinile-mi ridic spre locul unde ești. M-ai învățat de

Azi te-am văzut. Erai în visul meu, erai ca florile ce cresc la poarta dinspre Rai priviri divine se scuturau din ochii tăi deși tu doar o clipă mi-ai luminat abisul... mai stai, mi-e atăt

Te-am așteptat privind mereu spre soare și de-au fost clipe, când credeam că nu mai vii, atunci neplânsele umbre să mă-nfășoare în mantia urâtului și să mă pună în locul unde, azi, nu mai sunt

Pe tristul zid ce-nchide viața de dincolo de gânduri și-a pus amprenta și urma de parfum, apoi s-a adâncit în larga libertate lăsând ca testament o singură privire- Vis perpetuu... Din clipele

"Nu mai privi că n-ai să înțelegi de ce iarna va trece!" îmi spuse îngerul născut de calmul din birou. Apoi continuă având în vorbe ecou "zăpada e caldă, grijile oamenior o face însă

Ascuns în ceața dârză a singurătății, în tristele nuanțe născute de-o vioară, mă mulțumesc să fiu o stâncă animată de gândul că noi doi, deși străini, ne-am înfruptat din masa pasiunii- o masă

Azi ai putea să mă iubești, mi-a fost de-ajuns să fiu erou, să lupt cu grijile și frica, azi vreau să fiu un om modest înfrânt de timp, udat de ploaie și să m-arunc la sânii tăi, să nu îmi pese

Oameni tăcuți sunt așejați la masa vieții, aceeași masă din vremurile de demult, unii se-nfruptă din amintirea tinereții, alții, senectizați, în brațe poartă lut. Sunt vechi haiduci, proscrișii

Viața mea e-o ploaie rece ce râde în timp ce te sărută, gingaș, pe obraz, e un război în care, deși ești favorit, n-ai timp de alinare, n-ai timp nici de răgaz. Sunt generalul oștirilor de

Pământul care-l țin în pumni vociferează, pe urmă mă sărută de-atâta dor sangvin, privirile-i sunt flori sălbatice de primăvară, am vrut să le-mblânzesc dar am fost otrăvit. Am vrut să fiu o

Cel ce întreabă "cine sunt?", "de ce trăiesc?" e doar un suflet de femeie, preamărit, ce discrepanță! din iubire, nu greșesc, sufletul ce-mi era pur, mi-e astăzi pângărit. Mi-e tras pe fusul

Bătrânul vrăjitor simțise calmul închis în vânt, Când, dimineața, își contemplă grădina; Perechile florale jubilau că au găsit lumina, În timp ce firele de rouă dansau pe pământ. Știuse că

Să n-ai curaj, să nu vrei să iubești, s-arunci gânduri în mare, în loc să o privești... nu-mi spune că te aflii într-o lume sumbră ce nu te înțelege- de mult ți-am stat în umbră. Să te afunzi,

Căzut din Rai în praful lumilor hrănite prin visare, sunt norul ce dispare la primul plâns de vânt, înger am fost, dar pângăritul sacru, m-a pus să-mi tau din aripi, să-mi fac primul

Ce mult mi-aș fi dorit să fiu un vers Nici calofil, nici grosolan, cu un singur epitet, Să pot să îți descânt când farmecul ți-e sters, Să-ți fiu îmbrățisare când mă reciți, încet... S-aprindem

Drumul dintre mine și dragostea ta e presărat cu sesibilitate; roze cu spini ce nu le pot aduna, îngeri atinși de somn și lașitate. În palma naturii pășesc precum primitivii mereu măcinat de

Agonizând atâtea zâmbete în camere lugubre Devii un suflet gol, un suflet odios, Þi-e viața manuscris umplut de false timbre, În care ciripesc doar păsări din Stymphalos! Răsare cel ce mângâie