grinczveig daniel cosmin

Căzut din Rai în praful lumilor hrănite prin visare, sunt norul ce dispare la primul plâns de vânt, înger am fost, dar pângăritul sacru, m-a pus să-mi tau din aripi, să-mi fac primul

Trecând timpul, viața e o amintire, Un foc ținut aprins de către sentimente, Văpaia lui e-o poartă dinspre sacru; realmente N-ajunge să iubești de nu devii iubire... Degeaba te aprinzi de

N-am cum să mă trezesc din visul de amor, Să fiu un pământean cu frică de ispită; Cu dragostea ce-mi dai, mă cred nemuritor Și simt că pot să zbor cu-o aripă rănită. Nu vreau să pierd

Așteptând ultimul tren al vieții, m-a surprins căldura dimineții, m-a îmbăiat, cu apa viselor, flora, nu trupul ci alma a cunoscut parfumul; purificat în miezul existenței, fumul, ceața am

Visători, prin șirul celor hărăziți pentru gândire, Ne încurcăm poveștile date de parce, Trimitem solii inocenței, ce vrem a se întoarce, Din lumea caldelor priviri, cu muguri de

"Nu mai privi că n-ai să înțelegi de ce iarna va trece!" îmi spuse îngerul născut de calmul din birou. Apoi continuă având în vorbe ecou "zăpada e caldă, grijile oamenior o face însă

Când o șansă ocolește destinul tău și lasă să se înțeleagă că, nimic altceva nu mai poate să-ți aducă dragostea, privește în sus și dacă plouă, prinde un strop, dacă ninge

Și fără să știm dansăm ultimul dans... am fi copii de demoni de-am spune că nu cunoaștem pașii, de fapt, în nopțile umplute de-atâta pasiune, când refuzam portița deschisă de divin, sufletele

cine, pe capul gol, iarna, nu a fost nins? cine, un lucru interzis, nu a atins? da\' zi-mi care-i omul ce râsul la masă îl lasă, când pleacă, de-acasă? cine, pe gaura cheii,

Bătrânul vrăjitor simțise calmul închis în vânt, Când, dimineața, își contemplă grădina; Perechile florale jubilau că au găsit lumina, În timp ce firele de rouă dansau pe pământ. Știuse că

Noi, românii, ne-ntrebăm, binele când o să vină, cât vom mai avea lumină, cât o să se-ndure soarta, să fixeze bine roata. Am fost neam de luptători; am biruit mereu prin luptă

Ești mereu același tărâm pentru inima mea unde m-ascund de lume în timp de urgie, unde cultiv, fără de teamă și dragostea și visul și gândul doar vântul o știe... Cărarea ce duce spre

Drumul dintre mine și dragostea ta e presărat cu sesibilitate; roze cu spini ce nu le pot aduna, îngeri atinși de somn și lașitate. În palma naturii pășesc precum primitivii mereu măcinat de

Fericirea e un dans în doi tradus de glasul lunii pentru noi. Ai crede că o viață te lupți să înțelegi metafore, idei, nebănuite legi- nu crezi în simplitate- dar gustul fericirii, ca-n Viața de

Eu sunt doar un alt destin ce se zbate să respire aerul desemnat lui. Și sunt, cu fiecare inspirație, mai aproape de ceea ce-mi este ursit, când revin, la nesfârșit, în jocul vieții și sunt

Viața mea e-o ploaie rece ce râde în timp ce te sărută, gingaș, pe obraz, e un război în care, deși ești favorit, n-ai timp de alinare, n-ai timp nici de răgaz. Sunt generalul oștirilor de

Ce mult mi-aș fi dorit să fiu un vers Nici calofil, nici grosolan, cu un singur epitet, Să pot să îți descânt când farmecul ți-e sters, Să-ți fiu îmbrățisare când mă reciți, încet... S-aprindem

Þi-am dăruit iubirea și clericul din mine, am izbutit să scap de-amprenta cenușie indubitabil vreau, prin orce rugăciune, să fiu un emisar ce luptă pentru Tine. Þi-am dăruit iubirea, de

Cu fiecare pas mă depărtez de Tine Și mă afund în grota păcatelor lumești, Carnale sunt, bahice, nu sunt deloc puține... Pecuniare sunt... Tu, Doamne, unde ești? Te strig prin vocea tainei, ce

În mâinile acestea mi-ai pus comori, Părinte, Tot ce nu pot să spun prin sute de cuvinte; Se pierde orice urmă de frământări lumești, Când mâinile-mi ridic spre locul unde ești. M-ai învățat de

Þi-am fost și Soare, ți-am fost și Stea, mereu ți-am dat umăr să plângi, pe el, când erai tristă îți vorbeam de zâne și prinți mitologici, ce se iubeau în felul lor, punând mai

Colind timpurile vieții fără să îmi număr pașii Þintuit pe-o cale strâmbă și de bunii și de lașii; Spre Grădina Fericirii zilnic lupt să-naintez, Zilnic, necuvântătorii, mă silesc să

Norilor, lăsați-mi Luna, să m-alinte din eter, Să îmi cânte-o uvertură prin lumină. Eu vă cer; Căutați în alte locuri inimi deznădăjduite, Stropii care le-or atinge, să le facă

Frumosul e pretutindeni dar mai ales în ochii tăi căprui. Știu, vei spune c-au trecut atâtea luni de când nu i-am văzut, de când nu i-am făcut să plângă încruntați, dar nu-i așa; îi văd în