Grigoras Ruxandra Ileana

o forță crescândă mă atrage spre mijlocul șoselei *** nimeni nu mai vede cum cad frunzele toamna din copaci încât par crescute direct din asfalt nimeni nu mai aude foșnetul de apus

Nu privi acum în urmă Căci în fața ta renaște universul Cum un soare nou răsare Peste-o lume care moare… Căci în fața ta și timpul S-a oprit acum în loc Ca și cum secunda de un toc Și-ar

Bate vântul... și în bătaia lui mă simt mai ciudat decât s-ar simți o frunză în zborul spre finele toamnei... Sunt singură... și nu credeam că liniștea mi-era amică pe astă lume plină de

Dorința Vreau să fiu liberă Și gându-mi dornic de zbor Să mi se-nalțe în văzduhul înstelat Al unei nopți cu lună plină, Fără mustrarea că s-a avântat prea sus, Mult prea sus pentru lumea

nu-mi plac vecinii băncile cu vopseaua râcâită aproape rupte din fața blocului nu-mi plac mașinile mici albe sau negre panourile publicitare viața mea mult prea înaltă vreau să trăiesc pe

Nu mă lăsa să dorm, trezește-mă! Atunci când visez vreau să fiu trează, cu ochii deschiși spre lumina albă a lunii, cu mâinile perfect întinse. Aprinde lampa, visul meu se

Totul se prăbușește încet... masa începe să se topească ușor și bilele se fac tot mai mici, lucioase ca niște ochi demonici în tenebrele lemnului... Hai,Ronnie! Lasă și vârful de la

O frunză se naște în eternitate. Toamna cade în infernul sufletelor pline de păcate biodegradabile roșii și galbene, primăvara prinde aripi din nou verzi și o găsești în același loc, pe

de câteva zile am un vis bizar în somn suntem comprimați într-un fel de spirală ciudată de carne și oase devenim siamezi cu patru ochi trupul ni se întoarce pe dos vasele de sânge se

aștept ziua perfectă să plec am deja viața într-un bagaj îl țin la cap când dorm trenul meu nu pleacă decât în zilele încercuite de nori dacă lecția despre cer este

Oare știi că de când ai plecat Simt durerea la fiecare pulsare a sângelui, Iar orice gând mi se zbate tragic În viziunea părăsirii?… Și orice secundă a devenit de atunci O mare pierdere a

tații sunt eroii fetițelor care cresc și se fac femei frumoase de aceea să scriem despre tați ei sunt la modă tatăl meu nu mi-a călcat rochițele când eram mică tata nu-mi despăturea fustițele

Haideți să privim cum trece timpul Ca și cum am privi un apus de soare Spre noi lumi de întuneric, Ca și când nici n-ar trece peste noi! Haideți timpului să-i măsurăm secundele Cum am măsura

O prezență solitară din fantasmele trecute Ce ne dă mereu târcoale în secundele tăcute, Ce pândeșste o greșeală să sugrume-o viață-ntreagă, Ce se-arată-n taină,numai gândul să o înțeleagă… O

Ploua... Ma simt ca o frunza care pluteste in bataia vantului spre pamant,rupta de pe creanga unde a inverzit.Ma simt asa desprinsa de lumea in care traiesc,plutind intr-un fel de vid

Citindu-mi sufletul deschis ca pe o carte, filă cu filă- respirare-ntretăiată în căldura de cristal a nopții- m-am prelins pe țărmul mării, m-am tăiat în colț de stea. Dimineața mi-a bătut în

Ce poate fi mai frumos decât nemărginirea unui gând scrijelit pe o piatră de cer? Te întreb, dar îmi întorci atent privirea- să n-o frângi cu mâna ta- și-o aduci încet spre ochiul

Ieri a fost o zi... Soarele a surâs câmpia și a ars timpul ca pe un morman de frunze uscate, la rădăcina butucănoasă a unui copac... Ieri a plouat ca vara, ieri a plâns cu secunde; a

Văd lumea prin ochii altcuiva: verdele lor nu-mi mai aparține de mult, altcineva ar trebui să simtă zbaterile deznădăjduite. Mă aștept uneori să-i simt căzând spre locul părăsit; probabil

Plouă! Plouă demult, Plouă nesătul… Plouă de parcă de mii de ani Încoace n-a mai plouat! Iar lumea-nghițită de stropii de ploaie Pășește-afundată-n bălți și-n noroaie… Umbrele de ploaie vechi,

în final vom face poze să spunem am trăit secundele de acolo cu aparatul îndreptat spre trecut am surprins binele răul zâmbind fals prin pupilele cu sclipiri de plastic am făcut