Grig Salvan

acolo unde cerul se-apleacă ostenit să-și odihnească-albastrul bătătorit cu stele noi ne-am ascuns iubirea și-un vis am regăsit departe de trecutul cu bune și cu rele… acolo fără teamă în

un cîntec a rămas din viața mea un cîntec ca o lacrimă pe-o geană privesc în urmă pașii osteniți și amintirea ta… ca pe o rană… unde s-au dus atîtea primăveri și vara noastră caldă și

cîndva în ochii mei te-ai oglindit e-așa de mult c-abia de mai țin minte de te-am visat... sau chiar te-am întîlnit... și-ți caut rădăcinile în suflet și doar în amintire te mai

mi-am pus obloane și uși de stejar mi-am împrejmuit curtea cu ziduri masive de piatră mi-am ridicat o poartă înaltă de fier forjat și mi-am cumpărat doi alsacieni fioroși foarte: poftim de

cu mîinile tale ușoare-mi desfaci de pe frunte albe batiste bandaje vechi ce de vînt s-au uscat gîndurile mele triste... ușurat de gînduri capul mi-l las în poala ta, cuminte... că s-ar

tu ești floare-n dimineață în iubire la-nceput eu, bărbat trecut prin viață nu-ndrăznesc să te sărut... în unduirea albei rochii te urmăresc cu ochii triști n-am curajul să m-apropii sînt

un grădinar de-aș fi, de flori curate te-aș răsădi-ntr-un strat de lăcrămioare să-ți vindeci toate rănile-ndurate purificată-n flori de așteptare... și de-aș putea te-aș răsădi pe tine în

s-a născut cu mâinile reci e cu disperare iubită dar n-o să iubească în veci! e nefiresc de frumoasă dar rece și tăioasă ca o gură de coasă! suplă e și nespus de mlădioasă și

înger rătăcit bine te-am găsit! cum de-ai venit din infinit? ori ai căzut cu genunchii-n lut? aripioarele ți s-au desfăcut! ți le repar eu și nimic nu-ți ieu că nu-s dumnezeu ție să-ți

lumină de toamnă... lumină în ochii mei umezi se-adapă în suflet aprinsă grădină tînjește spre-a cerului apă... în palmele mele de tină o frunză se-ascunde... și scapă de-a toamnei... de-a

la însămîntare pe ogoare cine are dă la zburătoare cine nu mai are sapă în răzoare după nefiire să afle de știre de s-o pomenire a doua venire!

înveșmîntat în pielea mea de catifea mult frig am îndurat în viața mea! de-acum încotoșmănat în glie tot frig… și mai frig o să-mi fie! de ce mă iei în brațe? mă-ntreabă pomul de frig…

mă-mpresurară anii! de-abia mai pot zări prin cercurile vremii mlădița de-nceput înghesuit de gînduri... uitat de bucurii mă ninge azi frunzișul în care am crezut pe fruntea erodată de vînturi

ieri mi-a zîmbit pe stradă o femeie și nici nu știu de ce mi-o fi zîmbit că eram trist... tăcut și obosit... ce-o fi găsit la mine-acea femeie spre-a plămădi surîsu-i minunat? mă-ntreb de

zeul timpului mă tot sapă! pînă nu mă mai scapă! din vena mea jugulară se-adapă cu sânge cald și roșu ca sângele în loc de apă! și face mare haz cînd mi se urcă pe grumaz! ca un copil

sosește la hanul de la răscruce drumețul cu tălpile însîngerate fără să ceară vin ori bucate spre potcovărie întins se duce: „unde ți-e calul de potcovire frate? suntem aicea mari meșteri

moartea vine întîi ca o culoare ciudată se pierde culoarea... rămîne ca o părere mireasma de fată apoi numai marea... astăzi și mâine s-așază în cruce totul se-nchide în ieri o muzică

merg pe o cărare și mă-ntîlnesc în cale cu visele mele \"unde mergeți?\" le întreb eu iar ele-mi răspund fără măcar să se uite la mine \"departe departe spre apus...\"

tu ești o floare crescută în sufletul meu tu visul meu de neatins dorul meu de necuprins icoană în inima mea tu visul meu de neatins dorul meu de necuprins icoană în inima

hei! trec și eu pe bulevard! de-atîta chef de viață și ochii-mi ard! cu pieptul bombat cu părul de vînt fluturat încărcat de raze electrizat de soare beat de mișcare! mă uit și mă tot

amalasuntha mea dintr-un secol trecut între noi s-a strecurat mut lințoliu vechi așternut pat de lut în două desfăcut eu în prezent tu în trecut… amalasuntha jumătate a morților și-a mea

nu numărăm niciodată mult prea departe mai mult facem roată cît cuprinde o carte numărăm cam aceleași unități și zeci cam cîte zile petreci de astă parte sortită de soarte numerele

vino cu mine albă pisică! desculță ești gracilă și mică nu vezi?ai rămas singurică! pe prispa casei în bătătură nici zare de altă făptură! și dacă te uiți prin ferestre acel cine-a fost nu mai