Grig Salvan

mă întrebai în vara aceea fierbinte cu o ușoară teamă în glas dacă te port doar pe tine în minte și locului doar pentru tine-am rămas… dacă în inima mea ești doar tu și-o altă iubire în loc nu

Te-am pierdut într-o noapte de vis Cînd ai plecat după Steaua Polară Te plîng de-atunci cu flori de cais Și de cireș înflorind întâia oară... Ai plecat cînd era sărbătoare Și visam la un nou

tot ce văd devine al meu fără să-l mănînc ori să-l beu! nu-i nevoie să strîng în brațe femeia oricum numai mațe învelită în pînze și ațe… și nici să înghit glomerule de atomi și de

și nici nu mai vreau lîngă tine să stau! apa ochilor tăi cu nesaț să o beau să n-aline sete numai să mă-mbete! să umblu pe la geamuri să frîng cele ramuri tinerele ramuri să le fac

zborul meu matinal călare pe cărări bătute de poezii călătoare seamănă grozav cu o vînătoare de gală în zi de dalbă sărbătoare în goană după cel mai de soi vînat mă călătoresc pe guri de verde

e seară și bill watson bate străzile de unul singur fluieră și lovește năprasnic cutiile de conserve și cîinii de pe maidane – îndrugă verzi și uscate în urma fetelor singure - cască gura la

cred totul fără să-mi juri! cred totul frumoasei guri! deși nici n-ascult ce-mi susuri vorba se-nșiră ca firul pe fusuri în semn că te cred mâinile ridic! tot ce buzele tale îmi zic eu cred

ce să-i iertăm vîntului?pămîntului? ce să-i iertăm timpului? doamne ție ce să-ți iertăm? de cînd ne-ai adus în visele tale cerul tău încet se destramă! uitare ești doamne și

ieșirea din noapte îmi pare ca o crudă de sânge vărsare colbul aprins din odaie mă ustură-n ochi ca o albă văpaie valurile tale - maree la picioarele mele abia mai scînteie ca sîmburul

prea bine văd blîndă căprioară că ființa începe iar să te doară prea bine știu cît știu de bine ce te strînge-n seara asta pe tine ce te-ncovoaie veninul din vine ce te-nchircește între

aplecat peste adîncul îngheț dintre noi cu har de dragoste l-am prefăcut în șuvoi! cu buzele am făurit taină-ncifrată în roca trupului tău pe veci crestată! în clipa în care mai vreau din ochi

bat cuie într-un imens perete cum bate cu ciocul un erete bat cuie în dreapta și-n stînga mă mir de unde voința nătînga să fac să sune și să răsune fără ca nimeni să se adune să-mi țină lampa

lasă-te jos pînă cînd cu fața numai spre tine soarele apune plîngînd… sună frunzarul pădurii ridică-te!să nu te înfurii! păcat de albastrul cerului de vibrarea eterului… ai plînge și tu cu

atinge cu buzele sufletul meu! nu-i așa că-i fierbinte? foc nu se vede dar totuși el arde în foc nevăzut de cuvinte... mare minune că sufletul meu atîta arsură învinge! amar însetat din toate

m-am angajat la oi cioban vreau să fac la oi filosofie și cum filosofii nu pun preț pe ban m-am angajat fără vreo simbrie... încep să fluier încet din gură și-n vreme ce oile pasc mă întreb

stăpîne, stăpîne venit-am simbria să-ți cer! am o poftă grozavă s-ajung pe viața mea, boier! în carierele tale de piatră cu rîvnă am lucrat! slugă credincioasă ți-am fost un veac

te miri că azi nu mai vin pe-nnoptat înnegurat să te caut... că spre tine din cale nu mă mai abat cântările tale din flaut... e toamnă și-ți scriu pe-o frunză de nuc nimic despre foste

merg dis-de-dimineață la un concurs de pescuit! dintre toți sînt singurul începător dar nu-mi pasă și fluier încîntat! toți scot de zor pești uriași numai eu scot în răstimpuri tot soiul de

fiindcă ne rotim pînă aproape de zori tainic legați de aceiași fiori fiindcă ne apropie același joc și-același zbor pe aripi de foc... mă-nclin lîngă inima ta aprinsă lumină de stea inima mea

ce muzică divină am auzit în somn! dar cînd m-am trezit n-am mai auzit decît bocănitul vecinului de bloc și zgomotul vaselor spălate la bucătărie...

aleargă calul meu ca vîntul aleargă slobod fără de hamuri bat copitele ca niște tam-tam-uri aleargă murgul rupînd pămîntul! apoi se lasă încet la pas drumul întins nu-i mai face plăcere a

beau apă din fîntîna domnului beau apă de sfînt cleștar mă preaumplu de har! capăt pe dată înțelepciunea somnului mă întind pe lespezi de duh văd cum mijlocul lumii scînteie ca un buric

te rog foarte frumos nevastă nu trage de tot perdeaua la fereastră! acum înainte de ultima cină acum înainte de-a noastră hodină mai lasă-mi o zare de lumină! o dungă subțire de infinit măcar

agale mai ies din mine să cânt mă vîntur pe lume hai-hui! te văd ca un lujer desprins de pămînt argintul pe inimă-mi pui... liană cu trupul tău mă-mpresori ca de tine să nu mă mai rup! cu