Grig Salvan

moarte dulce,moarte amară,sfioasa moarte ție-ți dau trei ceasuri de noapte trei ceasuri de zi ale tale sînt ceasurile mele tîrzii... de-a pururi mă duci pe-o cărare cu tine! ochii de ce ți-i

lîngă trenul tău ca o veche armură ne trecem un sîmbure din gură în gură căldura ta pînă aici risipită în palmele noastre strînsă palpită... în palmele-mi arse palpită visele noastre albe

un gol am în suflet, un gol nesfîrșit și numai tăcerea-l mai poate cuprinde din tot ce-am avut și din tot ce-am iubit rămas-a doar clipa ce-n taină mă vinde... cuvintele toate mi s-au

ajung în umbră de stânci palid și drept amurg ca o sabie sfîntă stau și aștept... mă desfac din haine de lut grav și trudit sufletul meu subțiratic copil se culcă-n umbră

nu fi năbădăios,mon ami! îmi zice un amic într-o zi lasă-te dus de nas ca un cal de pripas! lasă-te dus la potcovire de bună învoire lasă-te dus ca un mire și bea otrava subțire fără urmă de

floare,o floare de mormînt acum ar fi trebuit să fiu departe dar tu mă tragi mereu într-o parte mereu de mână mă tragi înspre pămînt mă mai ții lîngă tine cu zîmbetele tale răzlețe floare

ochii prea dornici zilnic se-nchid morile gîndului seacă de vid! muzica aștrilor n-o mai ascultă bărbatul mort de inimă multă!... sângele roșu zilnic se pradă firul tăiat nu se mai

îmi duc foarte liniștit viața într-un cauciuc uzat de mașină stau ascuns fără vreo vină nimeni niciodată nu mi-a văzut fața stau ascuns și scriu filosofie și mă hrănesc cu apă de

am cules o floare vie cu o mână silnică ți-am adus-o ca să-ți fie sfîntă hrană zilnică... te hrănesc doar cu petale doar cu sevă sudică cu lucirea din metale și lumină

perforînd treci mereu dincoace de mine îți faci culcușul oriunde îți vine! văpaie lași în urma ta pîrjol boboci nevăzuți de miresme și locul gol!... îmi răscolești apoi spuza sub frunte mă

învelește-mă ușor și spune-le tuturor că nu-s și nu-s! că pur și simplu m-am dus! că m-am săturat să stau acasă! că m-am săturat să stau la masă! că am scris ce-am avut de scris! că am zis

singur sînt?oare unde? printre cine m-am răspîndit? unde se poate ascunde filosoful de pietre lovit? doi sîntem?oare cine? cine-ar putea în amurg să murmure slove eline? \"panta rhei\",toate

bătrîne idealuri scrobite zac în lăzi de gunoi batiste de sânge mînjite din zilele cînd amîndoi trecut-am prin hemoragii cu fețe zdrelite de garduri de cărți și de mari vitregii ascunse

aho!aho! am sosit și noi fără de plug fără de boi! arăm cu picioarele sărace ogoarele! brazdă adîncă tragem și-n stîncă! nu ne pasă încă de rănile noastre brazde albastre tragem și-n

cum strici tu rîzînd tăcerile mele! îmi vine să te vînd pe-un braț de surcele! rîzînd mă faci să cred că zac în zadar că degeaba șed pe vatra de jar și mă scutesc de viață și mă ascund la

bagaj geamantane și calde plecări date ți-s toate de-a gata și apa caldă băută prin gări și sânge cald dinspre tata... salutări la lume de dincolo de ea! călătorul e-n veci așteptatul prin

ascunde-ți mâinile,ascunde-ți capul nimeni nu crede-n poruncile tale! te-nșeală orbul,te-nșeală macul nimeni nu-ți dă din mâinile sale! nu-ntinde mâinile,nu-ntinde capul! lasăte-n umbră

e ora la care poeții-și degajă cumplitele dureri-fantezii! cînd păianjenul morții face de strajă la hotarul dintre noapte și zi... e ora la care fratele viul adastă lîngă mormînt cînd se

la ora asta te-aștept,amintire! cu fardul tău prăfuit mai vreau mireasma ta din privire! picioarele tale pe drumul cotit! salcîmii tăi galbeni în desfrunzire! în clipa asta

spre cer te-am dus într-un zbor! ne aștepta ca un flutur un nor pasărea dimineții pe umăr ne șoptea noroc și un număr... soare soare ne vezi! cînd ne vezi îți vine să crezi că o parte din

ține-mă bine de mijloc,iubito, cind vreau să m-aplec în guri de fîntîni! cînd avalanșa de vorbe urîte-am pornit-o spre golul ce tineri ne vrea ori bătrâni! ține-mă bine cînd vreau să

între icoanele blând luminate de sori pămîntești mi-nalț rugăciunea pe palme s-o dărui: fecioară tu cea ce esti plină de har fii fericită! robul tău îți aduce sărutul sfielnic în

de vei veni vreodată la mine voi aranja pentru tine doar zile senine! am să pun soarele să-ți aștearnă de raze covoarele! și doar muzicale vor fi lucrurile ce-ți vor ieși în cale! în

mă-nchipui copac cu brațul întins lavă de stele să-mi treacă prin vene! dar brațul zadarnic cheamă florile pustiei cînd flori de durere albe cresc în ochii-mi!... ce trist cântă ecoul