Grig Salvan

cînd trece ea, zebra mă cuprinde febra! cînd își adie părul îmi saltă în gît mărul salivez din plin cînd ea trece lin peste mine în salt arcuit și înalt!... si mă uit prostit la piciorul

umbre adînci uneori pîlpîiri în noapte gasteropode focuri ca suliți tainice iviri jelanii ca extatice ode... molcom alungă umbre din geam mâna ce-a rupt crinoline! umbra prelungă eu însumi

castelul de apă a adormit în liniștea câmpului veșted și toarce în somnul lui aiurit fuioarele lunii pe creștet... mă-nvăluie-n taină umbre păgîne mâna e gata să lase mintea ce-ar vrea un

și-am adormit pe frunze ruginite corăbii-ntunecate mă alungă!... un clopot de pierzare bate-n dungă și mă izbesc de gratii răsucite! mă-ncolăcesc coroane lungi de spini și farisei îmi dau

tot mai des înnoptăm în pămînt eschimos gheața suflărilor ne-ajunge pînă la os! nu ne mai vindecă graba mișcărilor! nu ne mai ține palma uitărilor!... ne-am dezvățat de colbul cărărilor nici

arde cu noi în odaie ceasul întîiul te-a adus, tremurată văpaie vîntul, pustiul... înflorește-ntre buzele noastre ceasul luminii… ne scaldă în unde albastre rîsul grădinii… ne-așează

lumînarea cu lacrimi o stîngi seară de seară... ce să-ți aduc să nu plângi floare amară?... să-ți aduc jocul meu cu oameni de ceară? blidul cu lacrimi de seară? să-ți dăruiesc de uitare un

de iubiri sărac și de visări cărunt meșter de vedenii, sclav vîndut eu sunt Pygmalion pre nume sculptor în Sagunt din zgura alcalină a visului căzut cu daltă de vînt și sudoare de lut pe tine

prin moarte mă voi strecura și am să vin din nou la tine din ochii-nchiși vor picura stele-nghețate și rubine... n-am să te văd n-am să te simt n-am să vorbesc nici rău nici bine n-am să

spuneți-mi unde să mă cațăr pe brânci aș vrea oricît să mă sui pînă la cele mai de pe urmă stînci pentru dragostea celei ce nu-i!... arătați-mi stiletul fin și de preț cu care peste tot să

în mine se naște mereu câmpie cînd munții se duc tot mai departe! cînd florile nu mai răzbesc țărîna și păsările rotunjesc văzduhul gol! în mine se caută de mult nestinse jocuri de mâini se

aș veni așa să-ți plâng cu capul în poală... m-au ajuns serile arse demult pe drumul fără capăt de dincolo de tine... și iată-mă nemîntuit! și-n veci fără tine! cu fiecare clipă mă nasc

nu ți-aș pune niciodată mâna mea molatică peste mâna ta de fată albă hieratică!... nu ți-aș sta nici la picioare nici perină capului nici n-aș vrea să mă-nfioare taina

mă leagănă marea cu brațele ei copilul-pește al ei sînt născut din dragostea nopții cu apele! mă leagănă marea și-mi cântă elegia fetei din somn ce se scaldă în visul meu de far veșnic

iubita mea tu cea dintotdeauna ascultătoare oare mă auzi?... în seara asta sînt mai departe de tine ca oricînd!... eu cel nefiresc și singur așa cum mă știi cel

iar ai venit să-mi bîntui amintirile dinspre somn... ești cea pe care n-o voi găsi nicăieri... niciodată... tu te-ai născut în mine odata cu mine eu îți sint și tată și iubit sub pleoape-mi

cînd treci pe-aici și ți-e foame găsești singuraticul pom... în crengi molatece poame din fostă carne de om... visînd sângerîndele hălci cutreieră nopțile câini purtînd duios între

- ce poezii interesante etalați dumneavoastră, domnule! da' de ce-or fi atît de verzi și de crude și dulci-amărui!?... - în sera mea subterană, doamnă eu sînt soarele care frămîntă

lasă-te dus de sirene! de ce să te legi de catarg? ele sînt fete perene cu jocuri te-așteaptă în larg! lasă-te furat de-al lor cântec! de ce să te temi de fugit? cînd soarta te poartă în

Învățați să cântați din solz de pește! cântați de pierzare, cântați țigănește! cântați de profanare. cântați porcește! cântați de prohodire, cântați popește! cântați nemurirea, cântați-o

doamne,dacă totu-i un joc fă să mă joc și-n alt loc! nu mă ține mereu legat de-același pat ruginit legănat de-aceeași apă stătută scăldat! fă să mă ia în spate un vînt călător pe

nu te mai ascultă nici o ființă din cele promise în zi de april! nu te mai ajută nici o căință zadarnic ai vrea să mai fi copil! nici nu-i mai pasă vreunei ființe că tu nu mai știi înotul și

cînd departe voi fi, iubito, cată-mă acolo unde hălăduiesc în pustiu... cu vinuri amare și miere îmbată-mă mi-e de-ajuns un semn al tău ca să viu! cînd destrămat voi fi, adună-mă la casa ta de

sînt,iubito,ziditorul sfințit de pietre funerare și sălaș de pămînt de diguri albastre în infinit de albe portaluri risipite de vînt... sînt,iubito,ziditorul smerit de icoane pictate cu