Grig Salvan

aici s-a pus un trup curat scăldat în iaz de munte l-a dus prin lume pururi beat poemul de sub frunte... necoapte oasele-i nu fac nici prețul unui cui... purtat de moarte într-un sac e bunul

senin aștept nemișcat și drept cu mîinile cruce pe piept cu crucea săpată în piept senin și vag uimit cînd lîngă mine-ai venit cu degetul rece umezit pe frunte m-ai miruit ca pentru jertfă

atinge cu buzele sufletul meu! nu-i așa că-i fierbinte? foc nu se vede dar totuși el arde în foc nevăzut de cuvinte... mare minune că sufletul meu atîta arsură învinge! amar însetat din toate

de locul meu te-ai depărtat atît cît nu mai pot cu mâna semn să-ți fac rămas în urmă nu mai vreau decît să te găsesc căci nu mai pot să zac bolnav de spațiu-n vîrful unui ac... îmi trebuiesc

sint scris pe toate părțile de tot ce-a ajuns să mă vadă gol și alb cum eram... m-am umplut de semne și culori! pe mine lumea-și încearcă veșmintele pe mine lucrurile lumii toate și-au

pe-aici trecui cîndva cu buze arse singurătatea setei să-mi alin încă mai simt ce-adînc mă îmbătase aroma ta de lacrimi și de vin!... la fel ca ieri curată și senină te regăsesc fântână lîngă

I. vino... acum cînd nu încă nu nu e prea tîrziu vino acum cînd sînt încă sînt dureros de viu... ref: viața e doar un tremur de floare sub o rază de soare fericirea nu e decît

amalasuntha mea dintr-un secol trecut între noi s-a strecurat mut lințoliu vechi așternut pat de lut în două desfăcut eu în prezent tu în trecut… amalasuntha jumătate a morților și-a mea

te miri că azi nu mai vin pe-nnoptat înnegurat să te caut... că spre tine din cale nu mă mai abat cântările tale din flaut... e toamnă și-ți scriu pe-o frunză de nuc nimic despre foste

lîngă trenul tău ca o veche armură ne trecem un sîmbure din gură în gură căldura ta pînă aici risipită în palmele noastre strînsă palpită... în palmele-mi arse palpită visele noastre albe

să-ți fie viața ca o adiere și fiecare pas un început mîinile tale fie mîngîiere și-orice cuvînt din inimă născut! surîsul tău să semene lumină inima ta să fie albă stea să ai privirea caldă

tu ești o floare crescută în sufletul meu tu visul meu de neatins dorul meu de necuprins icoană în inima mea tu visul meu de neatins dorul meu de necuprins icoană în inima

ce să-i iertăm vîntului?pămîntului? ce să-i iertăm timpului? doamne ție ce să-ți iertăm? de cînd ne-ai adus în visele tale cerul tău încet se destramă! uitare ești doamne și

ca un purice în blana cîmpului îmi vine cîteodată să săr rebegit și nocturn ca bufnița timpului durerea mea-i cam trasă de păr... în hruba mea din răscrucea vîntului îmi iau gîndurile în

uscate buzele-mi pierd orice urmă de-alint... uitarea de tot pătrunde prin toate amarul meu gînd ca un colb strecurat pe sub uși închis între geamuri albește ca oasele păsării stinse în