Grig Salvan

ca un purice în blana cîmpului îmi vine cîteodată să săr rebegit și nocturn ca bufnița timpului durerea mea-i cam trasă de păr... în hruba mea din răscrucea vîntului îmi iau gîndurile în

nu-s supărat pe cei ce ți-au atins făptura frăgezită-n primăvară și nici pe cel ce-n taină s-a prelins pe trupul tău fierbinte-ntîia oară nu am nimic cu cei ce au sorbit răcoarea dogorindă-a

femeile strînse la crudul sobor toate-mi înalță o odă în cupe îmi varsă cîntări de amor femei cu limba de sodă... femeile goale ce mult necurate sticle demult destupate să-mi stingă au vrut

ca temple de fildeș fecioare clatină-n mers arcuite ulcioare și limpezi li-s de safire ochii doar zefirul le joacă prin rochii... ca lebede pe lac în înserarea caldă apă de cleștar

mă cuibăresc în gîndurile mele cu așternut de dor mă învelesc și dezbrăcat de bune și de rele mă-nalț în vis sperînd să te-ntîlnesc în urma mea o mînă de țărînă descrie-n somn umila mea

colindă tălpile noastre prin colbul viețuirilor care au fost... timpul fără de lege e orbul care de mîini ne poartă fără de rost care ne vinde pe aur și pietre care ne arde în marile

veșnice sînt soarele și luna oamenii mai cred în ani mulți și-n viața veșnică la fel ca-ntotdeauna... le place podul palmei pe frunte pus fierbinte pe părul iubitei pe pragul de

floare albastră, unde te-ai dus? cine obrajii de rouă ți-i șterge? pe cine mîngîi cu petale-n apus? și cine nectarul de pe buze-ți culege? floare albastră, cît a trecut? cîte anotimpuri ai

pasăre dulce, pasăre dragă dorul de tine încă mă leagă somnul de pleoape nu se atinge umbra-nserării lumina îmi stinge pasăre dulce, pasăre dragă unde s-a dus mireasma de fragă? anii s-au

mă poartă trenul vieții cu spatele-nainte conductorii în haite mă-ntreabă de bilet îi mituiesc cu lacrimi și versuri chinuite să-l roage pe mecanic să meargă mai încet! și-i rog cu cea mai

dacă stai și te uiți cum se rup cele punți și de la cei poeți doar moartea lor o înveți că doar în biblioteci rămîn sarbezi și reci atunci mai bine rămîi la subsol în beci! și nu mai

te-am avut aproape fără să te-ating lacrimi de lumină nu voiam să sting te-am purtat cu mine pe cărări tîrzii floare de tristețe printre bucurii... te-am sădit în suflet între lut și

uscate buzele-mi pierd orice urmă de-alint... uitarea de tot pătrunde prin toate amarul meu gînd ca un colb strecurat pe sub uși închis între geamuri albește ca oasele păsării stinse în

cînd trebuia să cresc cineva îmi fura mîncarea și-am început să mă zbîrcesc... cînd trebuia să mă fac frumos cineva mi-a făcut farmece și mi-a crescut fața mai mult pe dos cînd trebuia să

naște viori al garoafelor pîntec clatină macii ardoarea din cîntec apele-n nouri chipuri frămîntă cînd corzile pomului cîntă... cînd corzile omului cîntă... ascultă concertul de Bach regi

sint scris pe toate părțile de tot ce-a ajuns să mă vadă gol și alb cum eram... m-am umplut de semne și culori! pe mine lumea-și încearcă veșmintele pe mine lucrurile lumii toate și-au

vreme a fost cînd îmi căutam chipul în chipul lucrurilor ce-mi țineau hotarele... dar într-un loc anume piatră de hotar nu era! oglinzi numai oglinzile oarbe! în care chipul meu s-a

lucrez de mult la chipuri de purpurie ceară... blînd și duios ca păianjenul țes cu fire de lună păr de fecioară... de ce mă-nchid în casă cu vise de ceară? mă-ntrebi de-atîtea ori cînd

sub bolta ce-nchide a lor adunare tămîia nădejdii afumă preoți cu semne de întrebare valul tăcerii îndrumă... se umplu de fum și colb de statui toți muritorii de mîine trăiesc din dorință

urs rătăcit prin otrăvite mlaștini din pribegie caut să mă-ntorn mă hăituiesc cu-amurgul dinspre paltini răscolitoare sunete de corn... cu trupul alb de ipsos, înstelată Diana treci ca

te rupi ușor de lucruri și plăceri aluneci pe șuvițe lungi de lacrimi uiți treptat tot ce-ai mai vrea să ceri te lepezi de dorințe și de patimi... mădularele toate se frîng și te dor numai o

după lăsatul trupului greu se va odihni și sufletul meu cînd s-o risipi fierbințeala din vine mă voi răcori și eu în fine... toată teama mea de moarte vă rămîne vouă de astă parte toată

n-am să-ți mai bat în veci la porți, iubire mi-e inima o rană ostenită ce bate către tine în neștire da-i poarta-nchisă, casa-i părăsită… și am să plîng din ce în ce mai rar ceasul iubirii