Grig Salvan

stau ascuns într-o floare de mac și tac... altceva n-aș mai vrea doar florile vecine mă văd și cerul... și eu mă cufund în roșu adînc și nu mai știu decît să mă bucur... mă adîncesc în carne

amețitoare pustie! nopțile n-au calendar suflet-ogar, te îmbie în noapte zarea de jar vise sînt oare, pe șine trenuri cu trup de femeie? glasul se duce?... ori vine? ori păr de fecioară

cînd ești departe dincolo de dealuri și văi toate fîntînile au culoarea ochilor tăi... știu că ploi și furtuni năvălind le-au umplut iar munții și norii însetați le-au băut... cînd ești departe

zi după zi lăcrămioare adună fata cea bună-n cunună cînd pe luncă se cerne praful de lună de mistuire cântec răsună... sfioase-amuțesc pe veștedul trunchi lăcrămioarele strînse

nu-mi căutați în pustie urmele! nu-mi umbriți calea cu răcoarea palmelor voastre și nici cu apele ochilor voștri nu-mi udați creștetul!... lăsați-mi întreg chinul soarelui și pustiei! nu-mi

departe ești… atîta de departe c-abia cu gândul pot să te mîngîi port chipul tău în suflet ca pe-o carte ascunsă-n sîn… și noaptea căpătîi… departe ești… deșertul lung al zilei mi te-nfiripă

doruri se-alungă răvășind înserarea pe steaua Solaris... inimi mocnesc ca lămpi afumate... dorm flori înnămolite în ochiuri de apă bolnavă răsar lumini de undeva dintr-un gol fără

în zori o salvă de pușcă îmi taie adîncurile!... în fața puștilor mă simt dezvelit ca embrionul scos din sămînță în vîrf de cuțit! în zori mă simt fiară pusă pe fugă ogarii de humă ai

un gînd rebel mă-ncearcă tot mai tare să nu mai dorm și să pornesc prin noapte cu o țigară între buzele amare și în auz cu ale tale șoapte… și ceasul trage zorii mai aproape și patul nu mă

copil mi-e sufletul, pururi copil albit de rotiri siderale în jocul lui galeș, înalt și fragil e-adesea un cîntec de jale... l-au nins constelații în jocul finit el încă mai crede că

aleluia! te-nchină pietrei de la hotar celui fără de vină celui fără habar strînge mâna uscată bătută de lucruri și roasă mâna veșnică fată unica bătrână frumoasă strigă celui ce

veștede vorbe cad ostenite în sufletul meu soarele cată în geamul privirii parcă mai greu pleoapele grele îar se apleacă ude de vînt pașii tăcerii calcă pe frunze ca

în întunericul de catifea mâna mea cunoaște mâna ta trupul meu cunoaște trupul tău numai gîndul meu nu află gîndul tău! numai gîndurile ni se-ncurcă rău!...

azi nu mai beau și nu mai fumez vreau să dorm doar să dorm în neștire vreau să dorm ca să pot să visez că te mai am! că nu ești doar amintire! azi nu mă ridic nici o clipă din pat sînt

pe-aici trecui cîndva cu buze arse singurătatea setei să-mi alin încă mai simt ce-adînc mă îmbătase aroma ta de lacrimi și de vin!... la fel ca ieri curată și senină te regăsesc fântână lîngă

visătoare trecătoare ochi de mare ametist părul viu gata să zboare trup atletic baletist pîrguită poamă dulce puf de rece colofon trup ce gata-i să se culce în de dragoste

plouă încet peste gînduri plouă a toamnă tîrzie udă și singură bate aripa mea de hîrtie... nimeni în poartă nu-mi bate numai tăcerea mă știe plouă încet printre pleoape plouă a toamnă

cum nu-i orizontul nici gros nici subțire nici albă nici neagră ca o iubire nici multă nici puțină ca o amăgire cum nu-i oglinda nici vis nici trăire fără de trup ca o privire așa-i și

încă o zi mi s-a prelins sub pleoape în ochii mei n-a mai luci vreodată dar simt sămînța ei crescînd aproape chiar dacă-mi spune corbul:”niciodată!” cu un surîs luat pe datorie mă las sedus

cînd va fi să-ntunece luntrea să-mi alunece pe-o dungă de țărmure ochii să-mi înmărmure lorelei privească-mă! lorelei iubească-mă! și-apoi să mă-nmărmure într-un stei de țărmure!

giulgiul ce ne-mpresură tot mai goi ne lasă firul ce ne măsură pînditu-i de coasă... trupul în desfacere nimeni nu-l mai unge cînepa la coacere nu va mai ajunge...

ne-nvinse ceasul în străvechi odăi creșteau bureți în lemnul asudat din miazănoapte vîntul însetat ne-nlănțuia cu vinete văpăi!... ca jocul fără noimă să-l învăț fără astîmpăr cu un dor

în carul de bătaie te-ai născut alergător fără de doici și fașe cu pieptul dezgolit și fără scut te poartă roțile ce-și rup făgașe! și nu știi de repaos și nici drumul nu ți-l despădurește