Cu fețele sparte de hoții și gâlme
voi cântați prohodul pietrelor căzute
însă nu veți frânge neam de neamul vostru
neînfricat zborul ciutelor de munte.
Ați ciuntit pădurea cu frunți
Azi nu mai deschid porți ruginite
o punte zdrobită cu lacrimi tivind,
din stoluri de gânduri
cresc macii uitării
din visele șterse
fulgi de păpădii.
Zadarnic mă cauți, nu mai
Mulțumesc, Doamne!
Ochii mei încă pot mângâia
darul primăvăratic,
în crepetul zilei plesnesc mugurii cruzi,
sub bolți azurii păsările se-nvoltă
când noaptea amorțită
se
Și cine spune că-s bătrân?
Mi-s anii mulți dulce povară
am prețuit ce-a fost mai bun
și nu m-am făcut de ocară.
Visam cândva un zbor mai lin
și-atâtea aripi mi-au fost frânte
îngeri smoliți
În conul de umbră
las timpul saà curgă,
să nu te încrunți înger cu chipul smolit
sunt călătorul cu aripi violet
ca apa mă strecor printre metehne
ca șoimul arcuiesc o aripă
când mă
Genunchiul smerit în palma iubirii
din căușul clipei bob de mir m-alintă
buruiana piere în tăceri senine,
herbul unui azi
poarta unui mâine.
Prind senin în plete între primăveri
cu îngăduință
Prinse în reverii cu luciri senine
siluete svelte, pași de trandafir
vor deschide poarta clipei care vine
degustând aroma boabelor de mir.
Sprint de curcubee pe-a zilei fereastrâ
între
Cândva
învârteai un țiclin ca pe un condei
în scoarță de nuc încrustând
trandafiri albi cu margini de fum.
Îți prinseseși pe degete brățară de aur
să-ți potolești foamea
să-ți ostoiești
În fiecare dimineață
zenitul rumegă tainele nopții
sulițe moi se răsfrâng printre ramuri
îmblânzind frigul din oase.
Ai pus de cafea
tovarășul meu de o viață,
ibricul din cupru
Știi
nu ținteam să ating luna
cu degetele-mi prea smerite
port în palma rotundă
vise alambicate
nesortitele sunt
gâlme pe brațul neîmplinirii
mignionele sunt
ochii din umbră
ce-i îmbrac
Azi
ai zăgăzuit pentru a mia oară
sub bolta frunții albite de timp
scrâșnetul orb
în cuvânt nerostit
începusem să cred
că nu mai există cale de-ntors
că iureșul minții îngână amar
gustul
Cui să îi spun că
ultima lacrimă
arde obrazul înveșmântat
în noian de suspine
că ultimul tău gând
crevașe adâncește
în inimi zămislite din propriul sânge
privirile îți caut
în
Te-ai întrebat vreodată
muritor predestinat
de ce tac pietrele când râul
revarsă perpetuu
sărutul rece și umed?
Cum se încing
sub sulițe arse în palma lui Cuptor,
de ce nu gem sub viforul
Să nu mă mai cauți în susurul apei
îmi voi odihni ochii
pe aripi de șoim
și dacă mă va atinge
un fulg de senin
mă voi metamorfoza fluture,
o zi îmi este de ajuns.
Să nu mă mai cauți în
Pe o tablă de șah
doi nebuni trasează diagonale
de parcă lumea ar fi o tipsie
plină cu daruri
uneori
îmi pun ochelarii de smoală
să nu-i mai văd
să nu-i mai aud
alteori chem caii
mă
Spune-mi
câte felii din timp
vei mai tăia în vârful cuvântului
pentru cine vei mai spulbera cenușa rămasă
în cercul închiselor clipe
rostuind punți efemere?
Pervazul ferestrei
Culpeș ochiul ți se frânge
înțesând privirea-mi blândă,
leneș curg picuri de sânge
pe-o venă deja bolândă.
Ți-am deschis fereastă albă
lacrima ți-am șters cu palma
în proțap îți purtai
Suflet blând, fir de sulfină,
răstoarnă-mi senin în palmă
să scald clipa ce-o să vină
să mă pierd în vena-ți calmă.
Crin cioplit în alabastru,
stropi de rouă pe-o petală,
stâmpără-mi ochiul