Poezie
Cuvânt nerostit
1 min lectură·
Mediu
Azi
ai zăgăzuit pentru a mia oară
sub bolta frunții albite de timp
scrâșnetul orb
în cuvânt nerostit
începusem să cred
că nu mai există cale de-ntors
că iureșul minții îngână amar
gustul buruienii crescute
în sânul holdei cu bob rumenit
aș fi jurat că
sub bolți de granit
adăpostisem
roua zilei de mâine
tu
erai prins
în jocul perfect
egocentric
încătușând lacrima
între noi rămăsese umbra unui ecou
și plânsul sălciilor
înclinate a rugă
spre un nu știu cine
pentru nu știu ce
cum să mai strângi cenușa iubirilor
spulberată pe brațele mării
cum să întorci aurora
pe glezna îmbrațișată de valuri
când trupul își tremură neputințele
cum să mai rupi zâmbet din crepuscul
peste nisipuri țipând a dogoare sub tălpi
când în amurguri
lumina se scurge difuză
cu brâiele umbrei răsfrânte
peste chip crenelat de furtuni
și totuși
sunt viu
ochii mei vor mai vedea răsărituri
buzele mele
vor plămădi un poem nerostit
sub peticul meu de cer
încă pot număra stelele.
15-06-17
001.094
0