Poezie
Strigătul alb
1 min lectură·
Mediu
Te-am strigat
și n-ai auzit
cu palma arzând te-am chemat
și n-ai venit
tălpile tale uitaseră drumul bătătorit
de amintiri
nici nu mă alungai
nici nu mă opreai.
Îngenuncheată-n clepsidră
curgerea nisipului mov
seamănă cu un suspin,
se clatină vise candrii
sângele clocotește în veghea nopților
zilele sunt mozaic în nerostiri.
Printre pași adumbriți
un fir de speranță
încolțește pe margini de genune,
strigătul alb scurmă tăcerea
șlefuind aripi...
Încotro șerpuiește drumul acesta?
Se vor mai întâlni culorile cerului
în irișii de lacrimi sleiți,
ori vom rătăci
fiecare pe un alt drum
către o altă destinație?
Nu cumva
toate acestea
sunt paradoxul unei lumi în derivă?!
10-04-18
001.499
0