Pe margini de cuvinte se scurg iluzii moarte
îngemănate chipuri brodează feerii
în umbrele-nserării, privirile candrii
se zbat în reclădirea oglinzilor deșarte.
Cui oare să se plângă, pe al cui
Tu
cel ce așchie rupi
din sufletul dezgolit
tocește-ți gheara flămândă
peste pietrele arse
să nu-ți crească în carne muguri fierbinți
și greu va fi plânsul...
Cuvintele-săbii ce-ți
Te-am strigat
și n-ai auzit
cu palma arzând te-am chemat
și n-ai venit
tălpile tale uitaseră drumul bătătorit
de amintiri
nici nu mă alungai
nici nu mă opreai.
Îngenuncheată-n
Acoperă-mi umbra
cu miresmele dimineții târzii
lenevind
printre cearșafuri
să-mi pot limpezi ochii
cu alb-negrul ciocârliei
ce glasul își drege
în vârf de salcâm
ce bine că stăm la al doilea
Sub călcâiul tăcerii, o inimă geme
prin volburi aiurea zenitul se sparge
le-aș strânge în palme să țes diademe,
cu-acele cioburi frânte pe catarge.
Îmi port lăstărișul de clipe amare
mă
Cum să nu arzi
sub jarul încins al slovei
ce smulge felii dintr-o inimă
mult prea cernită
dintr-un trup zăbrelit între
ziua de azi
și cea de mâine
așteptând să se scuture
miresme tivite
Se vor mai trezi oare din acest somn parșiv
aleșii noștri puși doar pe căpătuială,
să ne cârpească glia nu doar de mântuială
mă tem că nu-i posibil, mă tem că e tardiv.
Mă tem că din lăstarii
Sub brâul-cerului
Cu tâmpla tivită-n reverii
îmi curge pământul prin glezne
fuioare de nori îmi șoptesc
universul revarsă iubire
vindecând răni
apa vieții respiră iubire
iertând
doar
Ascult cum se gudură vântul
printre salcâmi
oglinzi creionând
în ceața serilor reci.
Ce dor să le ating
ce dor,
de glasurile stinse-n tăceri
de licărul senin din priviri...
Fiecare
Și ninge în suflet,
cu palmele reci
în viforul sorții
prea repede treci.
Se-ncruntă o geană
văpaia să stingă
aprins îți e rugul
în clipa nătângă.
Privești cum se-așterne
a nopților
Risipiri de iluzii
în răspântii de jale
de dor
de iubire
mi se vor franjura baierele inimii
tot plămădind cu palmele arse
vetre chihlimbarii
nu știu
din care sorginte se-nfruptă
nici cât
La marginea satului străjuit de freamătul pădurii de plopi seculari, Dunărea curge, purtând în pântecul albastru, poveștile culese din satele românești și de peste hotare, de prin toate țările
În căușul lunii
stăruie un gând,
călimări albastre deapănă fuioare,
micul paradis tăceri să-și aprindă.
Brațe de cleștar
frații mei de veghe,
îmi vorbesc blajinii
prin cuvinte mute.
Ți-au crescut ramuri și curgi
de parcă ai fi gustat
din eternitate
pleoapele oarbe
nu mai disting orgolii căzute,
hrăne(Ș)sti întunericul
ascuțind săbii
pentru un bol efemer
îți spuneam
Chip cernit
în vatră arsă,
doi păianjeni într-un colț
țes în pânzele cleioase
un gândac și-o biată muscă.
Anamneza unui morb
crestează inimi în două,
ochiul rar al sitei cerne
povești arse
Ești frumoasă, îmi spui,
eu îți repet că nu mai sunt,
că astăzi port în plete brumă
și pe alocuri
ninge cu regrete.
Ești diafană, îmi șoptești
în poala nopții surâzând,
eu te ascult și îți
Tăcere...
Nimeni nu poate șterge lacrima gri
durerea de a pierde
și neputința de a netezi răsărituri spinoase,
și dorul
acel dor de un chip risipit pe vecie,
arderi lăuntrice
rugi
Deschid ferestrele,
salcâmii pulsează în adieri
reanimând chipuri pierdute
gânduri lacustre se-nvoltă
răvășind printre umbre
calmul lunii.
Vom mai găsi oare scânteie
în mâlul feruginos
Plângeai bunicule,
lacrimile tale încă dor
în clipa ultimă ce mi-a rămas
doi ochi căprui, blânzi, lăcrimați
și degetele albe
lipite de ochiuri din sârmă împletită
parcă-mi spuneau
bun
Iată! Azi, Toamna se așterne...
pe drum cad frunze ruginii,
culeg parfum de crizanteme
și rodul copt mustește-n vii.
În codru vântul lin șoptește
veștedă e frunza de plop
ce în căderea ei
Iubesc parfumul amărui de crizanteme
și-aroma dulce de gutui
ascunse-n movila de grâu
din magazia de-altădată...
Iubesc apusul arămiu
când carele se-ntorc spre case
gemând de rodul copt
el
Sunt bucățică ruptă din glia strămoșească
cernoziomul neaoș de Dunăre scăldat
sunt fiică de țăran menit să se spetească
să-nvârtă cu sârg sapa pe vetrele din sat.
Născută-s într-o
Doi lăstari timpuriu plămădiți
din iubiri,
cutreierând împreună
până-n hotarul prunciei
apoi
pierduți printre vremuri cu spini
încet,
amprenta rămasă
îngheață,
pletele ninse
GV