Getty Voinea

Ce singur sunt, zise poetul, când număr stelele pe cer și-mi țes în taină menuetul la ce-aș putea eu să mai sper? S-adorm pe perna mea de vise și să pătrund în vraja lor pe albe coli cu

Râsete ascunse-n pereții odăii demult văruite , lacrimi secate pe obrajii de timp scrijeliți, sunt amintiri ce încă renasc pe o retină ce poate-și trăiește ultimul vis.

Copil ingrat, vrei să mă tulburi cu fraza-ți efemeră, găunoasă , tu crezi că poți să-mi rupi din gânduri tăria celor șapte ani de-acasă? Cu intelect îți pare că ești uns râzi

Am pierdut o felie de timp rătăcind pe drumul sculptat de cuvinte în stânca adevărului meu poate că într-o zi îți vei așeza visele pe umerii mei obosiți să împărțim zborul

În noaptea asta violet două priviri s-au prins de-un colț de lună brațele întinse pulberi de stele par să atingă tăcută mireasma țesută de îngerii nopții împlântă candori

Uneori întreb oglinda era oare timpul să mă nasc sau timpul meu s-a rătăcit undeva ce caut eu acolo unde din vorbe țâșnesc lacrimi și sânge și unde sărutul Iudei nu face cât trei

Șoptind printre ramuri se gudură vântul mai cade o frunză în jos alergând în vârf de copac domolitu-și-au cântul păsărele ce-ascultă o toamnă curgând când ultimii bulbi trandafirii-și

Când încă pluteam în visul de noapte ți-ai lăsat lacrima Toamnă peste vadul cu flori ofilite pustiitele ramuri suspină printre șoapte de vânt când se aștern amorțitele frunze veșminte

Eu am să plec, cândva, poate vei șterge praful așezat peste umila-mi urmă . Eu am să plec oricum, sub pietrele uitării căutându-mi odihnă pe un tărâm făgăduit .

În profunzimi de suflet miroase-a flori de lotuși răsar mărgăritare pe-obrajii în amurg te simt incă aproape și-atât de străin totuși meșteșugite-n piatră privirile-ți se scurg. O

Demult, înfășuram cuvinte pe un colț de batistă în ochi numărând sclipiri de aisberg sculptate din stele căzute. Pe șoapte străine clădeam carusel sărăcit de nevoi, înmuiam un

În fiecare frunză șoptește-o melodie, sub flamuri scânteieaza o inimă de jad peste alei colindă cu pași de păpădie când se desprind de ramuri și fremătător cad. Acoperă-mă, Doamne, cu raze

Prin vene îmi curge o Dunăre albastră potcoave de cai suri mă biciuie-n spate între un tremur și un vis născând un fel de enclavă. Străini ce nu știu a scrie cu propria slovă bat în porțile

În freamătul molcom al nopții de vară ascult cântecul lebedei albe. Când îmi vorbești sunt fluture sub cornul lunii m-aplec să culeg lacrima stelelor să mi-o așez

Când iubirea dezvelește în inimi cu sânge albastru se nasc aurore ... Scântei de chihlimbar mocnesc netezind cioburi ce taie în carne vie din ochii înnamorați

Undeva pe-un colț de lume, Dunărea veșnic albastră și-a clădit drumeag în spume revărsându-se-n aval. Tremurându-și frunza rară până soarele adoarme, își trag seva seculară plopii sădiți de

În pagini măiestrite se-afundă chipul blând, pe vălurite țărmuri din file răsfoite prind zeci de clipe viață, ecouri căutând semințele iubirii de păsări negre frânte. Ca frunzele pălite