Getty Voinea

În fiecare frunză șoptește-o melodie, sub flamuri scânteieaza o inimă de jad peste alei colindă cu pași de păpădie când se desprind de ramuri și fremătător cad. Acoperă-mă, Doamne, cu raze

Ce singur sunt, zise poetul, când număr stelele pe cer și-mi țes în taină menuetul la ce-aș putea eu să mai sper? S-adorm pe perna mea de vise și să pătrund în vraja lor pe albe coli cu

Undeva pe-un colț de lume, Dunărea veșnic albastră și-a clădit drumeag în spume revărsându-se-n aval. Tremurându-și frunza rară până soarele adoarme, își trag seva seculară plopii sădiți de

Se vor mai trezi oare din acest somn parșiv aleșii noștri puși doar pe căpătuială, să ne cârpească glia nu doar de mântuială mă tem că nu-i posibil, mă tem că e tardiv. Mă tem că din lăstarii

Cum să nu arzi sub jarul încins al slovei ce smulge felii dintr-o inimă mult prea cernită dintr-un trup zăbrelit între ziua de azi și cea de mâine așteptând să se scuture miresme tivite

Nu sunt poet, din fundătura unui vis e greu s-atingi pragul Emin. Doar viața îmi este poem din clipe amărui uneori frenezii. un amalgam de lăuzii în palme efemere. Mă scald în

Și cine spune că-s bătrân? Mi-s anii mulți dulce povară am prețuit ce-a fost mai bun și nu m-am făcut de ocară. Visam cândva un zbor mai lin și-atâtea aripi mi-au fost frânte îngeri smoliți

Eu sunt precum copacul ce tace și ascultă cum vântul i se frânge în ramurile-i groase când primenit de muguri în primăveri exultă, ori dezbrăcat de frunze în iernile geroase.

Mulțumesc, Doamne! Ochii mei încă pot mângâia darul primăvăratic, în crepetul zilei plesnesc mugurii cruzi, sub bolți azurii păsările se-nvoltă când noaptea amorțită se

Eu am să plec, cândva, poate vei șterge praful așezat peste umila-mi urmă . Eu am să plec oricum, sub pietrele uitării căutându-mi odihnă pe un tărâm făgăduit .

Când încă pluteam în visul de noapte ți-ai lăsat lacrima Toamnă peste vadul cu flori ofilite pustiitele ramuri suspină printre șoapte de vânt când se aștern amorțitele frunze veșminte

Desenez ramuri albe peste pervazul nopții numărând clipele când vor țâșni culori, atât de oarbe sunt palmele vieții. Nu știu când le-am pierdut șirul, ori gustul sărat al clipelor

În pagini măiestrite se-afundă chipul blând, pe vălurite țărmuri din file răsfoite prind zeci de clipe viață, ecouri căutând semințele iubirii de păsări negre frânte. Ca frunzele pălite

Cu fețele sparte de hoții și gâlme voi cântați prohodul pietrelor căzute însă nu veți frânge neam de neamul vostru neînfricat zborul ciutelor de munte. Ați ciuntit pădurea cu frunți

Suflet blând, fir de sulfină, răstoarnă-mi senin în palmă să scald clipa ce-o să vină să mă pierd în vena-ți calmă. Crin cioplit în alabastru, stropi de rouă pe-o petală, stâmpără-mi ochiul