Geronimo Trascau

Carâmbul prăfuit cu carne râncedă trăiește prin curți ghimpate de indiferență, iar dobermanii ghiftuiți cu iz de sânge siesta-și fac la umbra vorbelor gomoase... O mână prinsă-n gardul

În ceață îmuiat condeiul prin ceruri poartă versul orb atunci când din căușul serii răcoarea nopților îi sorb, de cruce rezemat cu munții admir luminile din vale pătruns de zâmbetul caustic al

Voi, copii supradotați, Voi, pipițe din bemveuri, Voi, șmecheri de după blocuri, Voi, staruri de carton Și voi, politicieni de duzină – Sunteți viitorul țării! Și de ce nu, al afacerii

Apariția fiecăruia pe acest pământ, sau nașterea – cum este îndeobște numit acest proces – este văzută ca o afacere personală, o chestiune intimă. În realitate nu este deloc așa. Alții hotărăsc unde

Mi-au furat actele, banii, chiar și ceasul, în vreme ce dormeam pe bancă în parc.Mi-au lăsat doar un codru de pâine și ziarul.Dar nu-i bai, Vreme frumoasă e, copaci sunt, adie un pic

Prietenilor mei(se știu ei!)! Ascuns în spatele țigării îmi ronțăi flegma paranoic, iar tu din capătul frigării, pătruns de geamătul minoic,... mi-arunci un os... Îți mulțumesc, mă urc pe

Te ucid în fiecare zi câte puțin, dar n-au decența să te împingă într-un mormânt curat. Vei crede că pământul e bun de sărutat, când soarele în zori, de mare e curtat... Vei crede că șoseaua-i

Þi-ai sărutat distrat copilul căci mobilul îți alunecase în cristelniță... Furișată, privirea alunecă spre frumoasele picioare ale vecinei îngenuncheate, în vreme ce rostești un „amin” lipsit

Visezi candid albastrul cerului de creastă mergând poticnit prin cugete sordide... Prietenii ți-s acri iar gândul încâlcit; privirea rătăcită săruturi reci surprinde prin ganguri stăpânite de

Obuze șuieră prin carne în țara serii calcinate Căci gardienii fără inimi hrănesc deșertul cu aspic, Din sonde limbile se-avântă să guste stele măcinate Pe pielea zveltelor cadâne ce strâng o lume

\"Spre fericirea tuturor celor care au onoarea de a-mi fi dușmani, dar spre întristarea celor care simt povara de a-mi fi prieteni\" Îmi bag picioarele...

„Asemui lumea cu azilul din Molokai, iar pe noi cu leproșii azvârliți în el fără voia noastră...” Străinule, privește o clipă depărtarea... Ai părăsit o lume ce nu vei revedea, În Insula Uitării

Îmi pare-a fi chemat de muze de-atâtea ori pe zi în budă Dar niciodată ochiul ager nu va vedea vreuna nudă; Ne-ai deocheat cu-al tău aplomb o, poppă adulat de târfe Când versul tău atât de orb de

Zeul si-a parasit crucea in care indragostitii si-au sapat cu bricegele simbolurile iubirilor trecatoare. Urma zeului deslusita in noroiul insangerat strange mucuri de tigara aruncate in

Strânge buca întinată de săruturi insolente Lustruind distrat icoana criticilor pertinente... Pana-ți dreaptă ca un falus norilor din lumi fecunde Pântecele gros de ceață cu metafore

Ești singur la o masă în grădina unei taverne uitată de lume...Săruți din când în când berea înspumată și privești printre ramurile înfrunzite cerul pătat de norii albi veniți poate de la capătul

Primește cupa cu venin satir iubit al plebei Și mori socratic în amvon sub zidurile Tebei – Căci sprijinit pe Decalog ai strâns în juru-ți oaste Pornit ogoarele să-ngrași cu trupurile

„Spune-mi, ai iubit vreodată?” întrebă ea privindu-mă cu coada ochiului. „Am iubit!” i-am răspuns.”Am iubit prima rază de soare ce m-a întâmpinat la ieșirea din neant, am iubit ciripitul vrăbiilor,

Nu sunt curva zeilor! Cu limba despicată, în sfârcul auriu, Alung demonul vieții din laptele-aguriu – Madona mă privește iar zâmbetu-i deșert În clipele de rugă îmi cere să o

Afundă-te în criptă! Cu nimbul zdrențuit dai lustru ghetelor cazone sărmană amintire a unui rai pierdut,... Mă-ndemni să-mi fac veșminte din tainele vulgare a-unor minți obscure, mă-ndemni să

Apologeți ai pâclei din cranii lucitoare Strigoiul rațiunii vă bântuie-asudat,... Din oul lui Columb uitat în clocitoare Ați reușit a scoate un epigon ratat! Nu fur din cimitire coroanele de

Pe brațul alb de ceară, din ochiul de lumină, O lacrimă purces-a timidă să coboare Când în fereastra oarbă privirea ei senină Din inimă de crivăț a dăinuit o floare... Cu fir de umbră vălul îmi

În tremurul fantastic al florii de lumină Pe așternutul simplu nălucile prind viață, În trupu-i anatemic tăcerile îmbină Văpaia pasiunii cu sufletul de gheață... O ușă-n întuneric îmi pare-a se

Redus la gradul de gândac strivesc cu gheata balivernelor logica. Răcanii sodomizați de trivialitatea vieții sapă tranșee cu o mulțumire bovină – virtute dealtfel utilă în viața civilă! Dacă