Spune-mi, ai iubit vreodata?

„Spune-mi, ai iubit vreodată?” întrebă ea privindu-mă cu coada ochiului.

„Am iubit!” i-am răspuns.”Am iubit prima rază de soare ce m-a întâmpinat la ieșirea din neant, am iubit ciripitul vrăbiilor, am iubit cântecele de leagăn ale bunicilor, am iubit muntele, am iubit marea...”, și m-am oprit privind distrat doi gândaci împerecheați, duși de vânt cu o frunză de plop pe micul iaz din fața băncii unde ședeam.”Am iubit...”

„Mă iubești?”întrebă din nou, țintuindu-mă de data aceasta cu privirea.

Aș putea să-i spun că fără ea aș rătăci precum un orb într-o lume fără sens, că visele mele toate poartă ca pecete chipul său și glasul său cristalin, că stelele îmi par lăsate de zei numai pentru a fi culese și presărate în calea ei...Să-i spun că noapte de noapte mă lupt cu demonii golului din mine, cu umbrele amintirilor?Să-i arăt calea stearpă pe care calc zi de zi, pe care nu crește o singură floare și pe care o singură lacrimă din ochiul său divin ar putea să o transforme într-un paradis?Să-i spun oare...Tânjind după un sărut, dorind atât o atingere...am devenit o stafie.M-am stins precum flacăra lumânării ce a așteptat o noapte întreagă venirea zorilor...

„Mă iubești?...”întrebă din nou.

Mă va înțelege oare?Se îndoiește oare? „Te iubesc!”

Cu chipul luminat de un zâmbet divin, m-a sărutat și a continuat să-mi vorbească despre...