Geronimo Trascau

( continuare) Totul este ireal, existența fizică, finită, stingându-se în vâlvătaia de sentimente care, ascunzând duritatea lumii, a dăruit universului nostru spațiu și timp... . Liniștea a

Cu mâna goală sap în conștiința semenilor mei... Răgaz am pe înserat, Când florile de cireș se scutură în privirea noastră... Mă odihnesc mușcând din pumnul strâns al vieții, pătând orizontul

Calator prin Paradis Abisul înstelat în gându-mi s-a nascut Pe când în prag de seara, cu vântul, vechi prieten – La tarmul fara capat am acostat tacut Strivind cu luntrea valul ce m-a purtat

„Gândesc deci exist” spunea Descartes.Cu alte cuvinte, dacă gândesc exist, iar dacă exist și gândesc înseamnă că aparțin cu necesitate speciei umane, specie a cărei condiție esențială și de asemeni

În tremurul fantastic al florii de lumină Pe așternutul simplu nălucile prind viață, În trupu-i anatemic tăcerile îmbină Văpaia pasiunii cu sufletul de gheață... O ușă-n întuneric îmi pare-a se

Ramura-nflorită îmi taie drumul spre asfințit.În vene-mi curge... înserarea, risipind ca fumul lumina, care-ncet se scurge spre alt tărâm... Îmi simt, îmi trăiesc, îmi gândesc singurătatea,

Albul incandescent al mâinii sale fără vlagă îmi bântuie liniștea din clipa în care, însoțindu-l până la poarta neființei, a poposit pentru ultima oară pe umărul meu... Aprigul vârtej de trăiri

Visezi candid albastrul cerului de creastă mergând poticnit prin cugete sordide... Prietenii ți-s acri iar gândul încâlcit; privirea rătăcită săruturi reci surprinde prin ganguri stăpânite de

Te ucid în fiecare zi câte puțin, dar n-au decența să te împingă într-un mormânt curat. Vei crede că pământul e bun de sărutat, când soarele în zori, de mare e curtat... Vei crede că șoseaua-i

„Spune-mi, ai iubit vreodată?” întrebă ea privindu-mă cu coada ochiului. „Am iubit!” i-am răspuns.”Am iubit prima rază de soare ce m-a întâmpinat la ieșirea din neant, am iubit ciripitul vrăbiilor,

Redus la gradul de gândac strivesc cu gheata balivernelor logica. Răcanii sodomizați de trivialitatea vieții sapă tranșee cu o mulțumire bovină – virtute dealtfel utilă în viața civilă! Dacă

Iar zi de zi cu zâmbetul ateu vă scot din saturnalii, infanți ai visului pedestru, voi, îngeri și canalii; la fumul „joint”-ului se strâng și muște și amici – voi sunteți geniali, se spune, noi

Strânge buca întinată de săruturi insolente Lustruind distrat icoana criticilor pertinente... Pana-ți dreaptă ca un falus norilor din lumi fecunde Pântecele gros de ceață cu metafore

Încetează a mai scrie versuri strângând din dinți! Deși liniștea sădește în vintre semințele extazului poetic mediocritatea te doboară precum crivățul un copac uscat. Degeaba încerci să te

Conducta caldă mă transformă în antipodul propriului destin, ființa-aceasta mică și diformă visează-acum regatu-i filistin! Sub zdrențe ghemuit în întuneric mi-am făurit armate de supuși, un

Întotdeauna am avut o afinitate pentru canibali! Dacă te mănâncă, te mănâncă pe față și nu înfig furculița în tine pe la spate... Apoi, cine poate fi mai cinstit decât un canibal? Dacă îti spune

Stele reci clipesc cu hotărâre pe bolta neagră în vreme ce lumea tace. Vântul s-a oprit în urmă cu un veac, atunci când încă nu mă născusem...Lumina s-a stins în urmă cu mult timp, în vreme ce mă

Zeul si-a parasit crucea in care indragostitii si-au sapat cu bricegele simbolurile iubirilor trecatoare. Urma zeului deslusita in noroiul insangerat strange mucuri de tigara aruncate in

Voi, copii supradotați, Voi, pipițe din bemveuri, Voi, șmecheri de după blocuri, Voi, staruri de carton Și voi, politicieni de duzină – Sunteți viitorul țării! Și de ce nu, al afacerii

Liniștea apasă racla și îi simt în boașe ruliul Pe când sorb în întuneric zeama propriilor gânduri, De-aș trăi aș merge-n lume și m-aș înălța ca uliul - Nu mi-aș pierde veșnicia în paltonul meu

Opriți dricul frați de orgii,...mi-am uitat într-însul slipul, Iar fecioarele din templu au lăsat un pic de sânge... Cum să-mi uit altfel durerea când îți văd adesea chipul Printre crucile

În ceață îmuiat condeiul prin ceruri poartă versul orb atunci când din căușul serii răcoarea nopților îi sorb, de cruce rezemat cu munții admir luminile din vale pătruns de zâmbetul caustic al

\"Spre fericirea tuturor celor care au onoarea de a-mi fi dușmani, dar spre întristarea celor care simt povara de a-mi fi prieteni\" Îmi bag picioarele...

Obuze șuieră prin carne în țara serii calcinate Căci gardienii fără inimi hrănesc deșertul cu aspic, Din sonde limbile se-avântă să guste stele măcinate Pe pielea zveltelor cadâne ce strâng o lume