Poezie
Cântecul descompunerii
1 min lectură·
Mediu
Liniștea apasă racla și îi simt în boașe ruliul
Pe când sorb în întuneric zeama propriilor gânduri,
De-aș trăi aș merge-n lume și m-aș înălța ca uliul -
Nu mi-aș pierde veșnicia în paltonul meu de scânduri!
Dar strivind cu palma viermii care-mi ies de sub cămașă
Voi strivi și amintirea timpului cât am fost vierme;
Rătăcit prin beznă geniul doar uitarea mai îngrașă
Așteptând celebritatea din eternul chin să-l cheme...
Totuși, partea mea de vise pusă a rămas, deoparte,
Clocotind în plosca goală îngropată-n praf de sânge,
Într-o lume fără suflet stelele vor fi pe moarte
Iară greierul pe cruce, de-acum nu mai cântă,...plânge!
Dar cum trupul mă trădează hrană larvelor flămânde
Uit de grijile mondene și mă rătăcesc prin moarte,
Nu mai încercați capacul cu expresii tremurânde...
Mi-am lăsat aici mantaua însă lumea mea-i departe!
003.023
0