George Pașa

Fericești o Barbie, nu te gândi la prostii!

M-am gandit și la ceea ce spuneți, în acel caz accentul fiind altul, dar contextul în care utilizați termenul nu prea arată ceea ce spuneți. Accept explicația dumneavoastră și îmi prezint scuzele de rigoare. Dar problema cu ritmul tot rămâne. În fine, nu vreau să vorbesc în pustiu.

Plastinarea este, de asemenea, doar un pretext.

Este aici o cale oarecum inedită de ocultare a ceea ce vine din subconștient, știut fiind că acesta, ca și inconștientul ancestral sunt surse nebănuite de creativitate. De fapt, textul nu este despre Nicky Minaj, nici despre neomarxism, nici măcar despre ursulețul stacojiu sau despre o poetă din Basarabia, ci despre spiritul care se caută în acest nou Babilon care a devenit lumea actuală. Intertextul de aceea nu demască, ci, mai degrabă, ascunde. Îndemnul final nu are nicidecum valență motivațională, ci una prin care avertizează că interacțiunea fără de rațiune se transformă în flecăreală, pierzându-și însăși scopul său fundamental, acela de a apropia, nu de a separa și mai mult pe oameni.
Fără îndoială, în structura de suprafață este vizibilă și influența interacțiunilor de pe aceste plaiuri virtuale. Dar dincolo de acestea e altceva.
Ironia, autoironia, sarcasmul sunt modalități creatoare pe care le-am observat și în textul acesta.
Pentru cele de aici, ar merge analiza cu mijloacele psihocriticii, dar, deși nu sunt chiar profan în domeniu, nu vreau să dau dovadă de impostură, de aceea mă abțin.

Sigur că e aiurea să te mulezi după cum simte fiecare, altminteri s-ar ajunge la dezintegrarea operei. Fiecare dintre noi, în calitate de cititori, ne bazăm pe ceea ce știm, trăim, simțim. Nu de fiecare dată suntem fideli cu noi înșine, fiindcă sunt o serie de factori care țin de starea de moment, dacă suntem odihniți sau nu, dacă suntem vioi sau placizi, indiferenți sau empatici etc. Cititorul model este o abstracțiune, dar și un ideal pe care vrem să-l atingem, conștienți fiind de iluzia noastră. Dacă, prin absurd, am avea acces la toate copiile noastre din lumile multiple (nu prea cred în teoria lumilor multiple, dar e frumoasă ca idee), nici măcar atunci nu am putea înțelege perfect ordinea lucrurilor. Unul s-a multiplicat în ceilalți, dar era imposibil să lase fiecăruia în parte atributele sale demiurgice.
Ar fi multe de zis. Nu putem fi empatici cu orice, nici nu ar fi corect și nici nu ne lasă „nenduratul ochi de gheață”. Uneori, ne atrage mai mult o curgere lină, alteori, măreția unei cascade. Rămânem la suprafața operei de teama înecului sau, dimpotrivă, ne avântăm în vârtejul amețitor sperând că îi vom atinge, măcar o clipă, adâncurile.
Sunt multe de spus. Important este să iubim frumosul, indiferent de forma sa de manifestare. Cândva, o să vină și înțelegerea.

Bogdane, poate fi prezentă - de ce nu? - în percepția cititorului. Ceea ce știu este că textul a venit din interior, fără cârje, atele și proptele. Adică e născut, nu făcut (fabricat). Adică eu doar l-am moșit (am fost moșul!).

Chiar dacă este aici o abundență de cârje textuale, de această dată nu m-am împiedicat de ele. Mă rog, am dat peste Descartes în multe poeme de-ale tale, dar nu-i bai.
După ce am ascultat și Maaluf, am remarcat mai bine și sonoritățile de aici. Ludicul este și el de calitate.

Încerc acum să acord steaua.

nici textul acesta, chiar dacă spune ceva, nu este o reușită are probleme de ritm, iar "protopopii" nu rimează nici cu "miopii", nici cu "copii", fiindcă accentul e diferit. În plus, una dintre regulile sonetului spune că nu se repetă un cuvânt, cu excepția elementelor de relație și a cuvintelor de legătură.

că nu pot da și eu o stea. Pe varianta veche n-am reușit să trimit comentariul. Spuneam mai multe acolo.

Textul este de o autentică simplitate, în sensul eliberării de podoabele stilistice, iar cele câteva metafore asigură echilibrul dintre ceea ce se spune (mesaj) și cum se spune.
Ar mai fi, în ultimul vers un semn diacritic lipsă ("placut").

Aveți semnul diacritic lipsă în cuvântul „dezgolită” din versul 4.
Există o neconcordanță de acord în versurile „Timpul e o ceremonie plină de miresme/pe care îl inspiri în cele mai adânci note de vârf”. Dacă insistența este pe „miresme” (cum e normal), atunci utilizați „le„ în loc de „îl”. Sau dacă insistența este pe timp, nu pe celălalt termen al definiției poetice, atunci ați putea scrie așa: „Timpul e o ceremonie plină de miresme,/ îl inspiri până în cele mai adânci note de vârf”. Sigur, există și alte posibilități corecte. Oricum, aici este, în opinia mea, partea cea mai frumoasă a textului.

E trist.

Este neplăcut să ignorați un comentariu în care vi se cere să corectați o greșeală gramaticală. Totuși, textul este recomandat. Poate nu ați observat comentariul meu.

În final, este o greșeală gramaticală: imperativul la forma negativă este "nu face".

Vorbești de punctul culminant?

De fapt, eu eram acela cu scăderea nivelului. Voiam să iau asupra mea toate greșelile steluțarilor de pe Poezie.ro.
V-ați prins acum?
Glumesc, desigur!
Am intrat, fiindcă am fost pomenit aici de mister Stanică.

Văd că vreți neapărat să contraziceți părerile mele. N-am să vă răspuns, am argumente suficiente. Da, am văzut că e din „Mistrețul...” lui Doinaș, dar nu e așa grav. Eu pun ghilimelele. Am pus chiar și la un singur cuvânt de final, că semăna cu al lui Nichita („Atât.”).

Aveți o greșeală de ortografie: "o ve-ți vărsa". Ați încercat să dați textului o notă amuzantă, dar nu prea v-a ieșit. N-aș considera încercarea aceasta poezie: nu are nici ritm, nici tensiune a ideilor, nici reflexivitate, nici ludic de calitate, iar expresivitatea este slab conturată.
Însă, am mai citit din creațiile dumneavoastră, găsind texte mult mai
reușite.

chiar dacă formulările sunt puțin hazlii și ai formulat doar o idee pertinentă, dar și aceea confuză din cauza nestăpanirii limbii.
Comentează astfel la textele celor care sunt încântați de steluțele tale, Emiliane! Substratul polemic al textului este prezent încă din titlu.