George Pașa

Doamnă, ți se scutură petalele și n-o să te mai gust decât în dulceața de trandafiri. Te-aș păstra într-o glastră, dar mereu otrăvesc ăștia apa, de parcă dau turcii. Doamnă, e prea târziu

- 1 - Te scuturi de glodul amintirii, de tot ce a însemnat rătăcire și vină. Lumii tot nu i-ai găsit înțelesul. Poate-l vei zări dincolo de perdeaua sfârșitului. Cândva, te îmbătai cu un simplu

povestea e veche, prieteni, de când ciripelul se-ndrăgostise de-o cloambă nobilă, cu aluniță pe mugurul din vârf, tot căutând să înflorească asemenea unui cancer timpuriu pe osia

Vorbeam, cândva, de-o scobitoare pentru scos gărgăunii din cap, dar poetu’, de colo: - Bine, mă, da’ ce te faci cu ăia care n-au cap?!

Să dai o formă geometrică singurătății înseamnă să-i anulezi rotunjimea – sferă doar cu o nișă în care se zbate un fir de praf. Și totuși, ceva lipsește: poate hotarul care separă un hop de un

o felie de romantism două buze care să-l rostească un ac și ață pentru cusut liniștea în buzunarul de la piept două lumi sincronizate prin cântec toate acestea într-o altfel de rătăcire valabilă

n-am să te pomenesc odată cu morții, tu ești moartea mea vie, te strecori printre umbre, le dai înțeles, în miezul cântecului, făptura ta deprinde măsura.

Stau cufundat, ca un purpuriu al amurgului, în împărăția lui Priap, grădina cu-arome adormitoare. Mă refugiez, încolțit de multitudinea de umbre-a inceputurilor, în spirala lentorii.

Să nu-mi spui că nimic nu te-apasă, e imposibil. După ce-ai ieșit din vidul unei pierderi esențiale, știi și tu că-n aerul tău de orfic respiri mult mai greu. Nu te mai regăsești în jumătățile de

Toate, în clocot. Opărire-n zadar. Pe floare, o gâză. Rătăcit, un bondar. Păstrezi distanța. Un câine te latră. E pe-aproape o stână. Sau, poate, o șatră. Chichirezul e altul. Pierdem din

Totul curge spre împlinire, chiar dacă împlinirea a ceva înseamnă moartea altor dorințe. Singura ta viață este și prima necunoscută, pentru care nu stăpânești formula de aur, și totuși,

drumul e-același, luminat de steaua stingheră ce nu aparține vreunei constelații, nu e sedusă de vreun timp idolatru. pașii sunt mult mai lenți, nu se ascund în detalii, nu anunță nimic nou, sunt pur

ruga fierbinte a celor ce nu te-au uitat se-ndreaptă spre cerul tău veșnic aici și dincolo. expirescu, poetul damnat, cerșetorul la porțile de-acum încuiate, schițează un gest revoltat, dar

Sufletul meu parcă e strâns în chingi, nu poate să mai zboare spre lumină, spre-a se-odihni în alba ei grădină. Totul, o, spirit, tu puteai să-nvingi doar cu o pală rază de lumină; un vechi

I se spunea Mielu și avea părul dat cu mult gel, fața, copiată din ultimele reviste de modă, ochii, zarzăre verzi, băgau în draci pe pițipoance, blugii cu inimioare pe genunchi făceau să nu se

n-am să vorbesc despre irosiri s-a spus aproape totul într-o istorie căutătoare în ape tulburi din când în când arde câte un amurg neînțeles zdrang și câte o iubire cizelată nu prea veche numai

Din toată armata aceasta de necromanți invocând sufletele noastre după moarte se va alege un zelos ofițer al întunericului. El ne va ști urmele și popasurile întârziate între lumi ce s-au vrut

Cineva îmi fură somnul. Ca un răcușor îndrăcit, își înfipse căngile în visul meu. Mă-ntorc pe o parte și-i zic: „Așchie, pe loc repaus! Buzele tale au gust de pește sărat.”

imaginați-vă lungit pe plaur un coșcogeamite ihtiozaur, înspăimântându-l rău chiar și pe Foarță, care în rime rare-i pus pe harță. eu, mai modest, nici rupt de lumea veche, deși departe-a fi

Bătut-am câmpu-ades, în lung și-n lat, dar cine știe, oare, unde bat? E câmpul meu și fac ce vreau cu el; n-am să mor pentru-acesta-n vreun duel, doar nu-s nici Pușkin și nici Lermontov, nici

Oglinzile se sparg atunci când te aștepți mai puțin. Mai întâi, apele devin tulburi, de parcă mâlul ar ieși la suprafață și oglindiții și-ar pierde aura. Deschizi ușa: pe-afară, niciun

Nu este-ngăduința un paloș amintirii, precum nici puritatea a veșniciei poartă. Să ne lăsăm conduși de îngerul iubirii și vom vedea cum clipa o veșnicie poartă. Adună cugetarea tot farmecul din

dacă toți melcii ar obosi de atâta povară, s-ar face o coloană imensă la ministerul de resort, fiecare ținând în vârful antenelor o plângere îmbăloșată, invidios pe nautilus, care a oprit, pentru

Tu mă-ndemni să spun ceva, eu mă gândesc la altceva, în timp ce copacii nu mai sunt copaci, doar foșnet și risipire; fluturii, semne albe în ro(s)tirea de-o clipă; apele, doar o curgere