reverie

dacă biela tot manivelește,

în fervoarea sa de du-te - vino,

iar un mormoloc se crede pește,

atunci - de ce nu?! - îți zic: revino

pe pământ din visele-ți astrale,

culcușită-n așternuturi fine,

fără grabă, dar nici prea agale,

să îmi cazi în brațe și-n retine.

și când soarele, scăpat din clește,

ne va toropi cu-a sa căldură,

să nu zici deloc „Doamne ferește!”,

draga mea, tu, faină monamură!

să rămâi așa cum ești: senină,

lasă rătăcirea, e morbidă,

că nu ești vreo dulce clementină,

o, my darling, nici vreo aguridă!

mă privești, zâmbindu-mi ștrengărește,

mă topesc în ochii tăi de smoală,

și ce bine-i că nu se acrește

sentimentul, într-o lume goală!