George Pașa

îl privesc. zborul se rotește împreună cu el, cercul mirării închizându-l. cu toate gândurile rămase în paza timpului, m-apropii tot mai mult, tot mai mult... ascult înfiorarea verde a

în timp ce 1 intră pe orbită și 2 constată faima sa știrbită, pe-o margine de șanț, doar mușețelul se plânge că s-a terminat rimelul. a fost o vreme când, prin galaxie, 2 și cu 1 aveau

Ferește-i, Doamne, pe cei buni de răul cel mare, rău poleit purtând masca blândeții, dă-le puterea să nu-l așeze la masa de taină! Întunecatul rău atrage printr-o mare deschidere, spre-a ține

dacă te-ai sprijini doar de o notă înaltă încercând să redefinești începuturile la fel de tăios cum apa izbește în ambele maluri domolindu-și cadența valurilor atunci în tine s-ar naște un alt

în toate fețele diamantului gând prin gând te-am zărit numai pe tine minune fără cuvânt m-am așezat pe o piatră am tăcut mai mult cumva decât necesar lumea se restrângea într-o

Părea o seară tărcată sau o pisică se întinsese leneșă pe cer să-i bea asfințitul. Nu cerusem nicio culoare. Tabloul se închipuia singur la o margine de lume, dincoace rămăseseră numai

ba exiști, acolo, unde tristețea este anulată de un zâmbet, în inima ascunsă a zeului timp, în vârful coloanei de neliniști ce mă-nconjoară. urc și tot urc... ascensiunea e grea. unghia de

Zâmbetul tău părea de acuarelă rămasă într-o pictură naivă, cu păsări care-i trimiteau mesajul spre soare. De undeva, dintr-o altă culoare, surâsul meu trist lăsa incertitudine printre

Ascultă, G. P., ce tot o dai cotită prin bălării, tu nu știi c-a secat izvorul poeziei? Da, a secat, și la Secăciunea Sa fac pelerinaje tot felul de poezaci alchimiști. Tu mai lipseai, Pașadinule, să

ascuțișul privești săgeată sau piatră lichefiate prin ură capete țuguiate grămadă ordonată bolovani cu măsură pe maidan chicoteli din penumbră se buleftricește părul pisicii când hăndrălăul o

Mă voi gândi întotdeauna la mărul ce-am scăpat din dinți, la gustul său abia ghicit, gustul amarelor dorinți, la dealul străbătut odată, la valea lină-a fericirii, la lumea veșnică a firii, la cea

A ieșit și melcul pe cărare să colinde până hăt departe. Liturghia frunzelor amare îi trezește un ecou aparte. Și rămâne-așa, cuprins de vrajă, doar antenele-i se-ntind spre lume să-i

Aho, aho, poeți fârtați, lira bine o-nstrunați! Să mergem cu mic, cu mare, ca să facem o urare fetelor din lumea largă cu buzele ca o fragă, mândrelor cu păr bălai de pe mioritic

nisipul încins ia forma viselor tale într-un sărut de umbre ochiul naște imagini confuze mă înscriu în cercul plutitor pe apa dorințelor șoaptele devin ecoul polifonic al acelei muzici

Discreție, dar nu defensivă. Înaintezi cu pas uniform, fără pretenția de-a intra în cadența anotimpului. Până la cădere, frunzele se-ntorc și ele în sine, rezistența e doar o chestiune de

* Încearcă să sorbi, spre purificare, din apa sărată a mării formate de lacrimile mele. Apropierea... mereu târzia apropiere de conținut!... ** Stai pe plaja supraaglomerată și

Peștele se zbate pe uscat, iar apa e departe, departe... Solzii săi aurii fură tot mai multă strălucire din soare. Dar ce folos?!

Nimic nu vine prea târziu: toate au timpul lor măsurat de clepsidra-ndurărilor. Când stingi o lacrimă în adânc, vibrațiile mișcă mai multe corzi decât ai adunat vreodată în suflet. Sunetul

un amurg leneș ce seamănă cu un surâs cataleptic bâzâitul unei muște (ce peisaj terifiant vei spune) la marginea revoltată a frunții din zări neevocate gânduri sumbre dincolo de

De va fi să fie, atunci, să fie! Nu trebuie explicații, alte cuie bătute în stâlpi și tălpi sângerânde. Ca și prostia, nu are limite, poate de aceea mai auzi pe câte unul: „Uite, mă, la

Dacă aștepți să prinzi viteză din suflarea de vânt hoinar chiuind pe câmpiile Înălțimii Tale sau, mai mult, să fii, precum pământul de frunze, acoperit de iluzii, până devii tu însuți o iluzie

ca pe un vis de beduin lumina te sorbea cristal de nisip învârtejit de furtună o dungă de alb suficientă ar fi fost peste tot ce-am încercat să-ți spun și nu ți-am spus în lumină de s-ar fi