George Pașa

Nimic nu vine prea târziu: toate au timpul lor măsurat de clepsidra-ndurărilor. Când stingi o lacrimă în adânc, vibrațiile mișcă mai multe corzi decât ai adunat vreodată în suflet. Sunetul

un amurg leneș ce seamănă cu un surâs cataleptic bâzâitul unei muște (ce peisaj terifiant vei spune) la marginea revoltată a frunții din zări neevocate gânduri sumbre dincolo de

De va fi să fie, atunci, să fie! Nu trebuie explicații, alte cuie bătute în stâlpi și tălpi sângerânde. Ca și prostia, nu are limite, poate de aceea mai auzi pe câte unul: „Uite, mă, la

Dacă aștepți să prinzi viteză din suflarea de vânt hoinar chiuind pe câmpiile Înălțimii Tale sau, mai mult, să fii, precum pământul de frunze, acoperit de iluzii, până devii tu însuți o iluzie

ca pe un vis de beduin lumina te sorbea cristal de nisip învârtejit de furtună o dungă de alb suficientă ar fi fost peste tot ce-am încercat să-ți spun și nu ți-am spus în lumină de s-ar fi

- Aș vrea să fiu pământ, - îmi spuse luna zâmbindu-mi molatic, - aș vrea să fiu pământ! Să curgă izvoarele prin văile-mi goale, să simt explodând pe mine vegetația. Ah! enorma foame de verde

intensitate in-ten-si-ta-te bine că nu iese fum de la arderea caloriilor pedalează pe-da-lea-ză fii robotul autentic pe care lumea îl cere (aici se cuvine o pauză sigur ai obosit de la atâta

iei o felie de adevăr îmblânzit cu iubire adaugi puțin ulei de speranțe și s(t)are de spirit după gust le fierbi în tine până dau în clocot iată simplitatea pe care (ți)-o oferi zi de zi

cine spunea că internetul e-o junglă? uneori, mai degrabă, seamănă cu o mare (desigur, aceasta nu are vreo vină), pe unde umblă pirații moderni, fără vreo armă la vedere, doar cu mania

O rablă se oprește la intersecție. Nu mai știe dacă s-o ia spre stânga sau spre dreapta. Ar vrea să întoarcă, dar nu e voie. Tot așteptând, fiarele se desprind, curg pe caldarâm; motorul scuipă ulei,

În albul foii de parcurs a vieții, în loc de litere se-așază fapte și gânduri ce s-au risipit prin timpul împovărat de iaduri personale. Cum te-ai întoarce din călătoria de dincolo de

poete ca un stigmatizat orbecăind prin întunericul neaderent prin spațiul triunghiular abisal de baladă latentul ecou colindând prin sângele-ți tulburat de azur influențează polenul jilav al

Sângele Tulburat de azur, în crucea trupului își află menirea. Suprafață Lucrurile devin rebele, prin ceața nălucirii au luciu efemer. Interior Somn îndelung, lumini curg tremurătoare din

Urmărind deșănțarea cuvintelor culcându-se sub orice aripă lirică, sub orice fantasmă de gând călătoare, nu vei găsi freamătul ascuns al versului purtând în el strălucirea opalului. Există un

nu trebuie să mai scormonim prin timp, viața noastră-mpreună a fost un cântec prea scurt să mai plictisim nesfârșitul cu-atâtea expectanțe, ce-i minor nu depășește lățimea unui covor de pe care

de nimic legat. absurdul sforilor ce se rup. și totuși... nu-i esențial să faci pasul în gol, ceva te păstrează-ntre margini. pe treptele de lemn, doar așteptări încremenite, libertatea de a fi

- 1 - Adie un adio prin aerul ocupat de vocile înserării. Zumzete de la ultimul spectacol vecin cu-ntristarea. Râsetele unor tinere speranțe ajunse la vârsta anonimatului, când imperturbabil cad

Nu s-au oprit niciodată să-și spună mai multe cuvinte, banale sau nu, duioase ori stinse în zâmbet, se salutau respectuos și treceau mai departe. Rămâneau în urmă o umbră de lună, un dor

Limba-i înghețată-n contraste, când te oprești ca un răzgândac la mijlocul frazei, și-apoi, în configurații ciudate, vorbele tale iau pulsul durerii. Asta-i viața! – vei spune. O topești

Niciodată nu ți-a fost teamă să vorbești despre muguri, despre explozia speranței în flori, despre rod și bună-cuviință. Totuși, în numele unor idealuri pretins umaniste, alte și alte

Se scrie dintr-un foc, din cenușă se scrie. Cerneala primește sângele, scrumul, sentimentele topite în dorul dup-același izvor. Strălucește, printre litere, o casă unde timpul ia forma căldurii

cheia se răsucește în poarta-ncuiată. scanerul gândurilor tot lucrează, lucrează. poemul își deschide larg ferestrele, aerul tare al dimineții îi împrospătează luminile. o ploaie de-ntrebari se

Învelișul 1 O suprafață care nu se sinchisea de celelalte. Aici se ieșea mai des din balamale, dar cât să nu sufere întregul. Zgomotul era simultan cu muzica vieții; liniștea, sedusă și

Din sferic se naște concentrarea privirilor c-umede raze. Câmpul reflecției se-ntinde din ipoteze spre concluzii. Aceleași patimi își revocă apartenența la vecie și-un contact tenebros,