Mărturisiri

Ben Cioglu și-a încheiat misiunea, rămâne în text. Aici sunt doar eu, într-o muțenie semănând cu pulverizarea prafului de pe obiecte familiare, îmi ispășesc vina de-a fi încercat să trăiesc în miez de cuvânt, iau distanță de somnul în care se concentrează răul unei lumi care ucide speranțe. Și totuși, fără Ben Cioglu n-aș fi ajuns aici, spre-a vă spune cât de aproape aș fi vrut să vă simt în depărtarea voastră, cât aș fi vrut să fiu înțeles, iertare cerându-mi Domnului pentru tot ceea ce-am lăsat hrană pustiului, pentru întârzierea-n cuvânt, poate din dorința de-a-i feri lamura de orice atingere necurată (răstălmăciri, vanități, dispreț și alte semne ale rătăcirii de substanța cuvântului). Misiunea e de-acum doar la mine, trebuie să-mi ispășesc îndrăzneala de-a visa, poate, mai mult decât permite țărâna simplă a alcătuirii mele, decât pot visa oasele, tendoanele, fluxul sangvin și creierul din biata mea alcătuire să se-ntindă către nesfârșire, decât însăși liniștea care-ar putea să răzbată dincolo de hotarele morții. Și nu știu dacă propriile gânduri ar putea fi salvate vreodată în fișierele neperisabile ale timpului, nu știu dacă durerile și-au găsit materia potrivită prin care să pășească demne în viața ideilor. Însă, atât cât am apucat să știu v-am spus și vouă, celor asemenea mie, celor atât de puțini, acaparați de propria voastră singularitate. Pentru aceasta, din propriul său text, ar putea depune mărturie Ben Cioglu.