George Pașa

După câte ști, în haiku trebuie evitată metaforizarea. Cât despre "pui de frig", e o metaforă tocită din limbajul popular, pe care am întâlnit-o în exprimarea orală. Dacă ne referim la autorii de literatură cultă, aș putea aminti "Fefeleaga" de Agârbiceanu.
Oricum, e un loc comun, dar nu e nicidecum plagiere, tocmai fiindcă este un bun al tuturor vorbitorilor de limba română.

"întorsături de condei neașteptate"

Fiindcă s-ar putea crede că am ceva personal cu tine sau vreau neapărat să fiu Gică Contra (apropo și de prenumele meu!), pentru că ne-am văzut în câteva împrejurări (nu știu dacă îți mai amintești) și pentru că vreau să fiu drept cu textul, am să spun că mi-au plăcut două întorsături neașteptate de condei: "dar lama s-a tocit/și nici pământ nu am"; "cât despre lacrimi, le-am băut". Acestea, da, fac să iasă textul din pluton. Te salut! De asemenea, pe Bogdan Geană, care vine uneori cu recomandări surprinzătoare.

că ați folosit o formă regională, dacă mă gândesc la locul comun din colinde, "ziurel de ziuă".

Sigur, dacă luăm ambele versuri din finalul textului, există un dram de autenticitate. Altfel, metafora aceea, „cutia muzicală a inimii”, este un clișeu. Am dat căutare să mă conving. Am găsit-o în mai multe texte oarecare, nu poetice.
În ansamblu, textul nu m-a convins. Dar, nu contează ce spun eu.

se spune „zori de zi”.

Respect ideile poetice de aici, sunt în consonanță cu ele, chiar dacă nu se spune ceva inedit, nici măcar la nivelul expresivității. Adică, nu există decât o metaforă tocită, "cantecul dragostei". Nici la nivel reflexiv, dacă am considera primele trei rânduri ca fiind aforistice, nu există nimic original.
Atunci, de ce credeți că aici avem de-a face cu o poezie?

Am vrut să spun " a se desprimăvăra", folosit doar la persoana a III-a singular, " se desprimăvărează". Corectați, vă rog! Sunteți un autor care se respectă pe sine.

ați vrut să spuneți "epilectic" sau "epileptic"?

Ați vrut să creați un substantiv nou, "desprimăvara", v-ați referit la verbul "a desprimăvăra" sau la substantivul "desprimăvărare"? Nu sunt împotriva creării de noi cuvinte, mai ales că noul cuvânt e posibil să fie format nu prin prefixare, ci prin compunere (adj.+subst.).

E sămanătorist ca imaginar poetic, dar se vede că autorul atribuie semnificații noi unor termeni, sigur, în contextele date.
Totuși, pe mine nu m-a impresionat. Sunt idei nu ieșite din comun, iar expresivitatea pare a fi efectul intamplătorului.
Poate sunt eu prea exigent.

Deși textul are o notă umoristică, exprimând realitatea din "piața mare", unde, alături de legume și zarzavaturi, mai găsești și alte chestii neașteptate, parcă forțezi limbajul uneori, de pildă în sintagma "răsaduri de galoși".

Mi-au plăcut mult ultimele trei strofe. Nu înseamnă că întregul ar fi de lepădat. Poate reușești să eviți două genitive la rând în sintagma „gustul palmelor mamei”. Nu e ușor pentru a păstra aceeași senzație, dar... Dacă nu, poți lăsa așa.

vă referiți la Maximus. Marcus Antonius a fost printre cei cu acest supranume.

Sigur, a se citi "autoarea nu a corectat"!

Dacă editorii au cunoștință de acest lucru, e în regulă. Pe mine nu mă deranjați deloc.

N-ar fi mai bine dacă ați posta de pe acela? După cum știți, nu se admit conturile duble.

E o literă lipsă la verbul "ar fi trebuit". A sesizat-o, inițial, Claudiu, dar văd că nu a corectat.

Mi-a plăcut la fel de mult ca varianta din carte. Nu mai comentez, îmi păstrez opiniile din cronica de carte. Sensurile se păstrează în mare parte.

Mi-a plăcut textul acesta. Cum se știe, confratele Silișteanu nicidecum nu caută în versurile sale perfecțiunea prozodică, ci niște ritmuri aparte, în concordanță cu sincopele interioare, în tremurătoarea și infrigurata convorbire cu Dumnezeu. Un ritm de ardumaș, aș zice, al unor cântece (de fapt, un fel de litanii) din aceeași "cană cu păsări". Sigur, l-aș întreba și eu pe Florian,cum
a făcut-o în altă parte și Liviu Nanu: ce înseamnă, frate, ardumaș? Cuvântul are niște rezonanțe armâne.
Dialogul de aici cu Dumnezeu nu este lipsit de conștiința faptului că omul este creația divină, îndepărtată, din păcate, de modelul divin. De aceea, schimbarea ușoară, dar esențială, a refrenului în finalul textului nu face decât să aducă o notă de optimism peste dominanta conștiință a tarziului din noi.
Nu lipsesc din text nici notele de autoironie, mai ales aceea din versul al doilea.
Poate autorul nu se va supăra dacă îi spun că ar fi bine să nu mai scrie titluri sau cuvinte numai din majuscule. Acestea sunt cerințele site-ului.