uneori nu pot vorbi despre mine decît la persoana a doua

Aveți două erori de redactare. Vă rog să corectați!

ar fi trei, fiindcă se scrie „eul”.

textul e fara eroare, iar eu-l l-am scris eu așa ca așa vreau eu. sunteti cam carcotaș, am impresia.

am corectat

Domnul Ancuța,
Și alții au ajuns la atelier pentru greșeli. Le-au corectat și au revenit în pagina prncipală. Mai aveți o altă eroare în afara celei cu „eu-l”. De „contiună” ce ziceți? Chiar în primul vers.
Veniți cu acuzații nefondate, în loc să corectați.
Vă avertizez că dacă veți continua cu acuzațiile vi se va scădea nivelul de accces!

O să te superi, dar mi se pare ironic să ai greșeli într-un text care se joacă (într-un sens bun) cu termeni din gramatică. Să scrii „eu-l" nu echivalează cu a revoluționa poezia. Înseamnă doar că scrii așa cum scriu multe alte persoane în mod greșit. Mie îmi sună la fel cu „ve-ți, „sofisticat-o", „omu-le", „î-mi". Apoi la final ai virgulă între subiectivă și regentă.
Dincolo de astea, mi se pare un text mai mult decât interesant, care dă o nouă nuanță ideii de a te regăsi în celălalt. Îmi place ideea și aș reveni cu un comentariu elaborat dacă mi-ai da prilejul prin corectarea greșelilor. Știu cum sună, dar nu pot fi decât directă.

volumele tale, am revenit pe textul acesta, text care ar putea fi nemaipomenit prin ideile din el, contrapunct la imperativul morale ale lui Kant, umanitatea ca scop, nu ca mijloc, finalul mi-aduce aminte de finalul din Magicianul lui Fowles - "mâine să iubească cel care n-a iubit niciodată și cel care a iubit să iubească mâine". Încearcă să umbli puțin la formă și nu mai fi colțos când e vorba de gramatică, deși Pașa te provoacă amenințându-te, e nevoie de puțină pedagogie cu copiii aceștia obraznici, poeții

Am uitat să menționez și acea virgulă. Ar mai fi, în acel ultim vers, și „depre”. Știu că puteam corecta și eu, dar cine știe ce ar fi zis autorul dacă aș fi corectat și cuvântul „eu-l”!
Cum să mai zici și ceva despre text în condițiile în care ești întâmpinat cu acuzații? De câte ori nu am comentat textele autorului , menționând și greșelile de limbă!
Nu are nimeni nimic cu dumneavoastră, domnule Ancuța!

va multumesc fiecăruia în parte pentru aplecarea asupra acestui text. aveti dreptate, mă infatuam eu cu eu-l. am corectat si reparat, așa ca vă las textul curat.

Cum se poate scrie o poezie bazată, până la urmă, pe jocuri de cuvinte? (Și nu orice fel de cuvinte). Iată că se poate. Nu aș zice că în mod perfect, dar nici perfectibil. Rezultatul mi se pare frumos așa cum este.
Constatarea „uneori nu pot vorbi despre mine decât la persoana a doua" este susținută în mod convingător discursul poetic (pentru mine).

Tensiunea creată prin introducerea imperativului se rezolvă prin schimbarea pronumelui personal. Nu mă voi ascunde în tine, nici nu voi fuziona cu tine (de altfel, în legătură cu asta, e și mirare și paradox în poezie), dar voi vorbi despre mine ca despre „tu". Voi fi tu (aș încerca să completez) și, de fapt, deja sunt tu.

Îmi amintesc că am întâlnit undeva ceva oarecum asemănător, dar nu știu unde. E vorba de corespondență în care protagoniștii semnează scrisorile cu „Tu". [Nu știu dacă știi de asta, Leonard. Dacă știi, să îmi spui, te rog, și mie, fiindcă sunt curioasă. :)]

Închid paranteza și spun că aici Leonard dezvoltă acel declarativ „tu".

Și o face prin metafore foarte frumoase. Preferata mea: „liniștea olarului care înfăptuiește golul din lut". Foarte senzorială!

Remarc si "înstrăchinarea". Conversiunea e un procedeu stilistic pe care l-am mai văzut doar la doi poeți (substantiv transformat în verb). Leonard merge și mai departe și creează un substantiv din acel verb.

Discursul îmi pare un pic mai filosofic aici: „imperativul meu negativ e aproape impersonal, parcă nu mai ține de mine nici prin reflexivitate", dar compensează prin „îți simt buzele un tiv
pe marginea ființei mele să nu mă destram".

Am observat și felul în care poezia se încheie: rotund, circular.

Ultima frază pare un pic forțată, nu o simt chiar ca o concluzie a textului. Totuși, are frumusețea ei (de constatare radicală) și încărcătură emoțională.

Apreciez felul inteligent în care se experimentează păstrând delicatețea trăirii, apreciez frumusețea metaforelor. Din păcate, îmi dă eroare pe siteul vechi. Mi s-a mai întâmplat recent și la alte texte. Voi reveni peste un timp să văd dacă va funcționează și să las steluța.

nu e (numai) Fowlles, e Wittgenstein pur, finalul TLP-ului, "despre ceea ce nu se poate vorbi, ar trebui să se tacă". Limbajul are limitele sale. Am avut și pe un text de-al meu o discuție asemănătoare. Cred că indicat și numărul propoziției din Tratat

Amanda, imi place mult interpretarea ta, e foarter aproape de ce am voit să fac. Nu, nu stiu de corespondenta de care amintesti, dar relocarea in celălat e o idee pe care o am de mult, de cînd eram fascinat de batrani care se plimbau de mana prin parc si mi se pareau ca seamana fizic, că par mai degraba frati, ca si-au imprumitat tot, de la aspectul fizic, trasaturi, pana la gesturi sau modul de a vorbi.
înstrăchinarea e o temă mai veche de-a mea, de altfel am folosit cuvîntul într-o dizertație pe vremea cînd eram student, plecînd de la expresia biblică fericiți cei săraci cu duhul, adică o saracire voită, o golire voită. o transformare în recipient , o înstrăchinare, o venire, tranformare în recipientul care poate sustine, se poate umple cu divinul.

Ionuț, mi se parărea destul de clară legătura cu Tractatus-ul, dar uite că nu mă gîndisem o clipă la Fowles, chiar dacă e între preferatii mei, e clar ca e nevoie de o relectura pt mine.

Apreciez comentariile voastre și discuția ramane deschisa, mai ales ca n-am spus chiar tot.

si sa ma inclin. semnul tau de apreciere e deplin.