ce nu se spune când se lasă noaptea
ce nu se spune când se lasă noaptea
nu este o buluceală de neliniști și nici
potaia pământului mugind prinsă cu piciorul
în ușa ultimei doze de amurg generos.
tot gălăgie, dacă vreți, generic vorbind, dar una
capitonată; intri îmbrăcat în alb și constați
că ai surdină la omuleț și doar faptul că te congestionezi
la față mai are capacitatea de a te distinge în peisaj,
așa că te ceri afară, de unde ai venit, dar
afară nu mai e afară, ci un înlăuntru al regretelor,
viața fără de moarte într-o dictatură care
nu îți mai dă voie să trăiești, nu îți mai dă voie să viețuiești.
te ghemuiești, regresând până la mustățile unui iepure șchiop,
aduni un chiștoc din alte timpuri, care ți se pare o eternitate
și îl aprinzi cu o iască pe care mai devreme îți lăsaseși capul să viseze.
tragi cu nesaț fumul în piept și lumea, așa cum o știai,
dispare.
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Bogdan Geana
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 156
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 17
- Actualizat
Cum sa citezi
Bogdan Geana. “ce nu se spune când se lasă noaptea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/bogdan-geana/poezie/14191596/ce-nu-se-spune-cand-se-lasa-noapteaComentarii (15)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Da, e cam mult. Mustățile + șchiopătatul + chiștocul + visul = o densitate prea mare pe o singură imagine. E un caz de overwriting liric: imaginea se vrea simbolică, dar e prea fabricată, prea „meta”. Iepurele e deja o figură fragilă, iar „șchiop” + „mustăți” + regresie infantilă devine o triadă forțată, riscă să pară kitsch în contextul serios al finalului. Dacă vrei să păstrezi iepurele, renunță la un detaliu.
Poezia are momente foarte bune (prima strofă e foarte cinematografică), dar e ușor dezechilibrată în dozajul de simboluri și abstracțiuni.
Cu consideratie pt alte poeme scrise in trecut, voi mai reveni. Indif de decizie.
Tot sper ca nu e cu suparate
Cățelul pământului, o creatură psihopompă, mugește fiindcă și-a prins „piciorul în ușa ultimei doze de amurg generos”. E teama aceea instinctivă pe care o simțim toți când dăm atenție înserării. Dar nu e vorba numai de asta. Iepurele șchiop (jumătatea de iepure șchiop) vine ca consecință și că o imagine în oglindă a cățelului. Și-a prins piciorul și e de așteptat să fie șchiop. E iepurele pe care îl urmărește Alice, dar și iepurele care îl însoțește pe Statu-Palmă-Barbă-Cot.
E despre moarte în sensul cel mai grozav cu putință: exiști fără să ai posibilitatea de a trăi. E un dublu sens pe care îl văd q. O dată, regretele te pot paraliza și împiedica să trăiești ceea ce numim viață. Și al doilea sens: moartea ca atare poate însemna existență conștientă și goală. E senzația aceea pe care o ai în vis când vrei să vorbești și nu poți, vrei să te trezești și nu reușești.
Și totuși… Poate reușești să tragi viața (sau iluzia ei) în piept. Alt dublu sens. Aprinderea chiștocului mă duce cu gândul și la omida care o întreabă pe Alice cine este și o ajută să controleze felul în care crește sau se micșorează. Poate până la urmă există o modalitate prin care se poate ieși…
Să spun și de ce am recomandat textul: pentru simbolistica sa inspirată, pentru buna ponderare a ambiguității ca tehnică poetică și, nu în ultimul rând, pentru trăirile și reflecțiile pe care mi le produce lectura acestuia, existând și o subtilă trecere din subiectiv în general-uman.
„mori omule
mori pe mine
acum
cât te mai pot lătra
cât mai ești culpabil
cât îți mai ies de sub unghii
păreri’
Iar iepurele ăla șchiop poate fi la fel de bine iepurele care i-a tăiat calea lui Pușkin
În rest același ton apăsat,
un poem așa cum ne-ați obișnuit
cu imagini puternice,
ideatic bun,
final percutant...
Felicitări!
