George Pașa

Cred că ar fi trebuit să scrii „păstorul/păstorului”, indiferent de faptul că te-ai referi și la păstorul turmelor sau la preot. Pastor e doar la protestanți, după câte știu. Spun acest lucru fiindcă am văzut dubla semnificație a cuvântului.
În rest, nu-i un text rău, dar parcă lipsește ceva să fie o poezie remarcabilă. E doar părerea mea.

La final, cred că ai vrut să spui „pomană”, nu pomină, dacă tot urmează „coliva fără rimă clasică”! Rima e rimă, fie că e în poezia clasică sau în cea modernă.

Nu era mai bine să îl publicați întâi pe varianta în limba italiană, iar aici să îl traduceți?

Sunt prea multe clișee în textul acesta. Plus că strofa a cincea e „preluată”.

Domnule Stan Petru-Viorel, vă mulțumesc pentru opinii, dar, din păcate, aș fi preferat un comentariu original, nu unul realizat cu inteligența artificială.

Textul are unitate de conținut și o anumită cantabilitate. Intertextul, atât cât este, nu impietează asupra originalității discursului, care, așa cum ne-ai obișnuit în ceea ce scrii, nu se lipsește aproape nicăieri de (auto)ironia blândă. În plus, nu se lipsește nici de modelele platonice, mai ales prin suavitatea „zvonului” de lemn dulce. De fapt, romantismul viziunii (ca stare de spirit) este predominant în ultimele 7-8 versuri. Finalul este simplu și bine ales, chiar dacă repetiția verbală ar putea să pară prea mult după acea parafrază lirică: „noi când râdem, râdem” (după „eu când vreau să fluier fluier”).
Mi-a plăcut acest text și îl remarc.

Ottilia, mă bucură semnul tău de lectură, mai ales că ai găsit ceva care să îți placă aici. Într-un fel, am scris într-o stare nu prea obișnuită mie, poate ușor acid și sarcastic. Tot îmi spun să renunț la referințe culturale, dar nu mă lecuiesc. (!)
Îți mulțumesc!

Și acesta mi se pare un text bun, plin de sensuri, dar las pe cei mai potriviți să aprecieze dacă am dreptate sau nu mă pricep eu la peozie.

domnule Petrea, poate că am fost cam dur, atât cu cititorul/cititorii, cât și cu textul. Sunt de acord că nu e un text rău, dar ceea ce am intuit nu și-a găsit limbajul cel mai potrivit.

Vă mulțumesc pentru semnul de lectură. Onorat.

Versul acesta: „Pe pulpa unui vis Iar oamenii de mii și mii de ani dau foc pădurii.” include, de fapt, două versuri. Dacă ai vrut alăturarea lro, cred că ar trebui să renunți la inițiala majusculă din „iar” și să adaugi virgula înaintea conjuncției respective.

Oricum, în opinia mea, este printre cele mai reușite texte din ultimele zile, de aceea, adaug și semnul de apreciere.

Textul are credibilitate, exprimă adevăruri ale ființei, dar răbufnirea aceea de la începutul strofei a doua, deși bine continuată în cele două versuri ulterioare, parcă nu se încadrează bine în contextul poetic. Sau poate că văd altfel eu calea de exorcizare a demonismului interior, deși este greu să accepți lumea așa cum este.

Da, este ingenioasă metafora „sticla de beznă”, iar finalul ajută cumva la deslușirea sensurilor.

Este bine construită această amplă comparație, are credibilitate, însă, penultimele două versuri trec în planul etic / ies din spațiul estetic.

Îți mulțumesc pentru corectură și pentru opinie. Nu văzusem litera lipsă, deși aveam ochelarii pe nas. (!)

doamnă Petrov, aveți dreptate. Da, scrisul meu este și cerebral. V-ați referit, probabil, la teoretizăile lui Ion Barbu, care vorbea de poezia ca „joc al minții”. Însă, creația sa îl contrazice. În plus, nu există autor, indiferent de valoarea scrierilor sale, care să nu pună și inimă (a se citi trăire) în produsul creație sale. Sigur nu excludea sentimentul, polemica sa îndreptându-se împotriva „muritoarelor melodii moderniste sau tradiționaliste”. La acest din urmă aspect ar fi bine să avem grijă, fiindcă ușor se poate cădea în acest păcat.

Vă mulțumesc pentru impresie! Totuși, cred că nu este aici doar un joc al minții, că doar nu este șah. (!)

Mulțumesc, Ottilia! Corectasem deja până să citesc comentariul tău.
Păi, ce ne facem?! Înseamnă că n-am ieșit din bulă dacă tot tu apreciezi ceea ce scriu! Glumesc, desigur.

Am citit încă de ieri, spre miezul nopții textul acesta, simțeam că merită să spun ceva aici, fiindcă mi se pare unul dintre cele mai bune scrise de tine în ultimul an, însă, fiind prea obosit, am lăsat pe astăzi să scriu ceva. Mă bucur că a fsot apreciat și de alții.
Este o temă dragă mie, pe care am abordat-o și eu, dar nu cred că mi-a reușit așa de bine cum se întâmplă aici, în sensul că fie am scris prea ermetic, fie am căzut în epatere pretins neoavangardistă. Tu ai scris aici simplu, mă refer la acea simplitate care, cum s-a zis, este complexitatea rezolvată. Deși este un text cerebral, are capacitatea de a transmite emoție estetică, în sens general, fiecare putându-se recunoaște în această echilibristică a vieții, în care este bine realizată paralela dintre manifestările mundane și cele ale interiorității / psihicului. Dintr-o altă perspectivă, textul pare și o alegorie a ființării artistului, mai precis, a raportării acestuia la lume.
Sunt și unele formulări care nu m-au convins: „interjecțiile te susțin” (cred că ai fi putut formula mai fericit această idee, pe care am înțeles-o), „leșină unele speranțe de viață” (pe care aș accepta-o așa cum este, gândindu-mă că se face brusc trecerea de al un registru grav la altul marcat de ironie și sarcasm).

Mult succes în continuare!  

Nu prea am înțeles titlul. Cumva ai vrut să scrii „Misterele lumii - pe scurt” sau e bine așa, nearticulat, deși sensul se schimbă? M-am gândit și la aceea că, fiind „pe scurt”, nu mai trebuie articulat primul substantiv, că i-ai dat o scurtă și a căzut articolul. :) (!)