George Pașa

Domnule Dincă, aveți dreptate. Inițial scrisesem \"floarea-albastră\", dar mi s-a părut că este supărătoare acea alăturare vocalică. ce e drept, în tempo rapid, aceasta nu mai este perceptibilă. În primul vers din ultima strofă, am modificat, fiind preferabilă o rimă facilă, decât o asonanță, cum era în forma inițială. Vă mulțumesc!

Mihaela, mulțam de părere. Este aici și o viziune proprie, și o altă perspectivă asupra plopilor eminescieni. Sigur, limbajul este cu totul altul, cum stă bine cuiva care nu-și uită predecesorii de marcă, dar nici nu mai poate eminescianiza, fiind trăitor în alt veac poetic, așa cum e, cu bunele și relele sale.

A fost mai greu să păstrez măsura versurilor, dar și la Esenin avem unele versuri de 10 silabe, nu numai de 9. Se știe că este mai greu să păstrezi aceeași măsură, uneori și același ritm ca în original. Chiar dacă aici, cum spui, se regăsește oarecum acea muzicalitate a originalului, m-am îndepărtat (nu prea mult) de semnificațiile textului în limba rusă. Spre deosebire de \"unde ești, draga mea casă...\", în care se păstrează aproape nealterat conținutul, dar sunt schimbări de ritm în unele strofe, metric fiind fidelă originalului. Vorbeai acolo de pierderea muzicalității, ceea ce nu este reală, chiar dacă nu mai este, evident, ca în original. Doar știi \"traduttore - tradittore\"!

Ecaterina, mă bucură faptul că ai întâlnit și un text pe gustul tău.

Liviu, nu te pot contrazice cu nimic în ceea ce spui, fiindcă, așa cum spuneam altădată, intuiești corect cheile de lectură. Sincer, de Mircea Ciobanu am citit doar sonete, pe care le apreciez în mod deosebit.

Domnule Mureșan, aici nu e chiar un experiment, decât în condițiile în care orice poezie reprrezintă o experiență inedită. Faptul că sunt doar două trei cuvinte inventate, dintre care două au mai fost utilizate (\"repetonții\", un calambur simplu, pe care l-am mai folosit, verbul \"a somni\", întâlnit și în limbajul familiar), nu ar explica o nouă limbă: \"sofisticaneza\" (simplu, de la \"sofism\" sau, dacă vreți\", de la sofistic\"). Acolo își avea rolul în conturarea autoironiei. Nu scriu numai pentru mediul electronic, unele dintre textele scrise astfel, neluate în seamă pe aici, și-au găsit loc și pe hârtie (în reviste sau în volum).

Drgoș, cuvântul \"dijmar\" chiar exista. Inițial scrisesem \"dijmaș\", dar am constatat greșeala și am înlocuit.Analiza ta mi se pare pertinentă. Ce-i drept, din păcate, încă nu am citit prea mult de Geo Dumitrescu, mai mult prin antologii. Nu l-am avut ca model literar niciodată. Totul, așa cum spui în final, este rodul experienței proprii.

Cred că s-ar găsi un răspuns la afirmația: \"Un pod este un nonsens\". Cum \"nu te scalzi în același râu de mai multe ori\" (citare aproximativă), nu poți trece pe același pod de mai multe ori, fiindcă, până ajungi dincolo, râul nu mai este demult același.
Acum urmează întrebarea: Chiar nu este nici un pod între aici și dincolo?

\"adică un laț dublu\", \"sofisticaneză\"

Bun, am aflat că \"era expert în traversări\". numai despre \"aviona\" nu am auzit. Cred că e o literă în plus. dar nu+i așa, /a/ nu poate fi în plus. Pentru că /a/ e /a/. Iar acolo nu știu: e \"bilaț\" (adică în laț dublu) sau \"bilanț\"?
Sigur, podul este o traversare, dar de ce și un nonsens? Nu poți spune, e-adevărat, că travesezi podul, fiindcă ar presupune să te deplasezi transversal și să te arunci în râu (sau în rău?!).
Cred că \"specialistul în traversări\" e maestru și în sofosticaneză (de la sofistic, desigur).
Importante sunt (nu-i așa?) diacriticile, să nu se confunde \"râul\" cu \"răul\" ori cu raul.

Aprecierile mele, domnule Firică!

Da, desigur că am avut în vedere că aici ar trebui să fie un text literar, cum procedez de obicei. Da, se poate întâmpla să cădem uneori în păcatul unora care l-au judecat greșit spre exemplu pe Caragiale, având în vedere exclusiv mesajul etic. dar cine spune că nu trebuie avut în vedere și conținutul, inseparabil, de altfel, de formă? Doar nu avem aici de a face cu niște forme goale, așa cum se mai întâmplă uneori în poezia actuală. Textul adoptă o formulă diaristică, de aceea poate și comentariile s-au orientat mai mult spre conținut, dar nu numai pe acesta. Ca realizare artisitcă, există și versuri memorabile (\"cum/ între degetele de-nchinare trebuie ținut un pix\", \"un alt tip de consumator bântuie cotloanele/ împuțitelor și strălucitoarelor noastre cetăți\"), dar și altele mai puțin reușite, datorită formulărilor care țin mai mult de statistică decât de literatură (vezi strofa a patra). Nici nu m-aș fi oprit aici dacă nu aș fi remarcat unele calități, cum ar fi ritmul interior, care ne arată că aici este totuși poezie, nu un articol pe tema eternelor frământări din edu-ca-ție.

Acolo unde un antecomentator găsea \"o stilistică facilă\", există totuși o trimitere la un Poet. Cred că mulți cititori au observat acest lucru. Doar este un procedeu legat de postmodernitate, chiar dacă știu că autorului îi repugnă ideea de a fi asociat cu un -ism sau altul.

Scuzele mele pentru aceste intervenții în avalansă, dar nu cred că voi mai comenta mult pe site.

Încerc o altă interpretare, detașându-mă de statutul meu profesional.
Într-adevăr, primele două versuri scandalizează, dar conțin și o doză de amărăciune și umor negru. Pentru că rostirea aceasta ghidușă arată un adevăr: profesorii sunt și \"ai mei\", și \"ai tăi\", și \"ai lor\" (nu spuneam care ei, persoane importante, vorba lui nenea Iancu), dar, în cele din urmă, \"ai nimănui\", adică uitați de toți, ca și când ar fi o masă neimportantă. Și, până la urmă, ete bine să se spună ratați: cine oare ne-a pus să ne facem profesori, când corigenții de azi vor fi \"ai noștri tineri\" ce vor învăța \"la gât cravatei cum se face nodul\"? Ce să mai conteze pentru ei beletristica? Li se pare că ești căzut din lună atunci când le recomanzi spre lectură niște opere literare, în condițiile în care există concurența acerbă a revistelor gen \"hustler\", cum bine remarcă autorul. Și așa este cum se spune aici: nu situația economică e de vină, ci o gravă criză morală, afirmarea falselor valori, pentru care și învățământul are partea sa de vină.

Și nu cred că s-a vrut aici o generalizare. Cum nu toți elevii sunt după calapodul tinerilor ce învață \"la gât cravatei cum face nodul\", nici profesorii nu sunt toți la fel (adică și ei pot fi \"altfel\").

Este drept, poți învăța și din experiențe benefice, și din cele rele. Nu este obligatoriu ca altul să fie un model pentru tine. Pentru că poate ești altfel și dorești \"altceva\".

Interesantă această viziune în oglindă a iubirii și a singurărătății. Nu știu dacă scrierea diferită a celor două discursuri cu bold și, respectiv, italice este inspirată, dar, e-adevărat, permite mai bine să se vadă structurarea ideilor și, eventual, întrepătrunderea între ele. Altfel spus, textul are coerență și dacă ai citi versurile pe rând, și dacă le citești sărind câte un rând.

Această structurare îmi permite să văd aici un text deschis, cu perspective multiple de asociere semantică. Lumea ca \"un marsupiu\" al muzicii, ființa ca \"depozit\" al sunetelor, realul ca un dat ce înglobează destinul, fiind mai mult decât acesta, și, în fine, moartea care își trimite semnele prin \"unele sunete\", fie tăioase, fie soptite, fie pronunțate stins, toate acestea sunt imagini prin care sufletul se regăsește pe sine.

Remarc textul pentru deschiderea sa, pentru experimentul lingvistic interesant și, nu în ultimul rând, pentru capacitatea de a reflecta asupra condiției umane.

Altă părere

Eu am crezut că, asemenea lui Sorescu, se pleacă de la o negație și se ajunge la afirmarea unui adevăr. Fiind în sistem, nu am cum să nu știu adevărul. Nu-mi vine să cred, totuși, că există atâta pornire împotriva profesorilor care au educat generații. Rămân la credința că un poet nu ae poate disocia de dascălii săi. Eu păstrez, cu sfințenie pe mulți dintre eiîn suflet.
Știu că autorul nu va spune nimic, doar a spus în text.

Și, în plus, domnule Mureșan, mi se pare o glumă proastă încadrarea la texte filosofice.

Mie mi se pare un joc al rimelor, fără profunzimea necesară. Spre exemplu, în prima strofă, căutarea rimei duce la o asociație oarecum dincolo de logică: \"stejarul\" (urmașul) ori este urmarea \"altoirii\", ori e rodul germinării \"ghindei\". Altoirea nu s-ar putea face decât pe ceva preexistent.
Strofa a doua mi-a plăcut într-un fel, fiindcă are un umor involuntar.
În ansamblu, poezia are, într-un fel, un ritm de \"plugușor\".

Fără supărare, dar am găsit poezii mai reușite la secțiunea \"atelier\".

Cu aceeași stimă,
George Pașa

Cred că textul ar trebui să-l citesc așezat undeva, pe linia de echilibru. Într-un fel, deși oarecum șochează la început, textul poetic devine cumva un elogiu adus celor fără de care nici noi n-am fi... altfel.

Gândurile tale de aici au o valoare aforistică. Sigur, sunt mai degrabă niște aforisme poetice, nu filosofice. Cred că ar fi bine să mai scrii asemenea gânduri, eventual să le grupezi pe un anume criteriu: tematic, variațiuni în jurul aceleiași idei etc.

Respect opinia ta, însă eu cred că textul se leagă foarte bine așa. Orice modificări semnificative ulterioare au să știrbească mesajul. Pentru că eu urmăresc în primul rând ideea, iar nu niște forme goale. Dacă vor mai fi modificări, au să vizeze îndeosebi adăugarea altor secvențe, fără a știrbi mesajul.

\"cam\", \"subtilă\"

E adevărat, intenția creatoare este de a exprima dezacordul cu o lume care s-a manelizat \"la maxim\", dar realizarea este cm neizbutită. În primul rând, fie că poezie, după unii, înseamnă azi cam orice, dar nu orice proză versificată poate să se ridice, vorba lui I. Barbu, la măsura de aur a lirei. Utilizarea în exces a perfectului compus depărtează textul de poetic. Și apoi, încercările acestea de a parodia limbajul din anumite poetici actuale sunt prea fățișe, fără masca ubtilă a ironiei. dar mă bucură faptul că autorul experimentează continuu, fiindcă fără încercări nu există nici șansa de a ajunge la izbândă.

Ființa nu este totuna cu trecerea, ea se păstrează în timp, prin timp și dincolo de timp. De aceea \"degetele au buric\", să păstreze legătura cu ființa-timp, de aceea \"literele sunt ochi\", să intre în contact cu alți ochi, cei din buricele degetelor, care, la rândul lor, prin alți mii de ochi, ca să-l parafrazez cumva pe Poet, pătrund în miezul fructului creator. Însă ochii noștri nu vor putea \"palpa\" ceea ce este singular și fără de hotar, doar cine spune că are habar despre ceea ce nu poate fi unit-ar mai ajunge cu vârful degetului până la rădăcina unui molar ce a fost atins ușor de gustul spectacular (!)
Sunetele nenumite sau, mai bine zis, \"ce nu le (știm) numi\" se pierd în sărutul dintâi, fapt ce poate spune că ne-am crede cumva mai isteți decât \"strămoșul (nost\') Adam\", deși la fel am spus \"Da\" pe diverse voci și tonuri.
Finalul nu prea mai poate avea același accent de generalitate, iar acele \"copile ce... cresc ca două aripi\" sunt minunile prin care se mai poate zbura (ca să-l parafrazez pe stimabilul auctore!). Așadar, un final cu o notă mai personală, deși fiecare jumătate (plină sau goală) a paharului de lut ce suntem poate fi pentru cealaltă plinătate sau nevoie de umplere.

Poate nu voi fi certat prea mult dacă am răsucit puțin perspectiva, deși, fără a avea pretenția că am văzut chiar totul din unghiul creator, intuisem cumva marginile întrebării. Dar nicidecum nu am adoptat tactics unui critic procustian, mai mult sau mai puțin actual.

Iar ca să revin la concluzia-rezumat, dincolo de dictonul clasic, sigur, am întrevăzut și supraviețuirea prin cealată jumătate sau prin fructe.

Un pom roditor am găsit aici.