George Pașa

Ioan, sincer, nu mi se pare unul dintre cele mai bune texte ale tale, chiar dacă e prima ta poezie recomandată pe agonia.ro. Ca poveste, impresionează, există multă delicatețe, sensibilitate, însă, ca realizare estetică, din punctul meu de vedere, este un text ce nu va rămâne. Nu sunt un expert în critica literară și nici nu-mi doresc acest lucru, ți-am spus numai ceea ce cred în mod sincer, ca autor de texte, să zicem.
Dacă sunt necesare argumente suplimentare, poate voi aduce, însă nu vreau să te întristez mai mult.

Acordurile psalmice mi se par potrivite în contextul poemului. Lumea aceasta o poeziei lui Ioan-Mircea mi se pare minunată, chiar dacă multe nu devin inteligibile decât în timp, dar simt sufletul care se află dincolo de rânduri. Ca să folosesc un șablon, e o lume minunată aici (cred că și Dana a vrut să spună același lucru, \"ciudat\" fiind în sensul său pierdut, adică \"minunat\", din rus. \"чудесно\" - ciudesno). Poate pentru unii schimbările acestea ale discursului nu prea dau bine, însă eu m-am obișnuit cu acest stil. Impresia că avem de-a face cu un dialog viu între un eu și alții, între eu și sine, deschide mult orizonturile interpretării, în ciuda unei aparente închideri programatice.
Dincolo de orice analiză aridă, important pentru mine este ceea ce poate recepta și un cititor nespecializat: învățăturile care vin din memoria ancestrală a umanității. Dincolo de substraturile estetice, morale, ideologice. Adică un fel de trecere a cuvântului în faptă și a faptei în cuvânt.

Oricare gest de a publica o carte, în actualele condiții de slăbire a interesului pentru literatură, este un act de curaj, dar poate avea și o bătaie lungă, neperceptibilă imediat. Din ceea ce am citit, Ion Barb scrie bine, departe de mode, caută ceea ce este peren, iar în această căutare pot fi și eșecuri. Eu îi doresc să scrie în continuare o poezie marcată și de un lirism autentic (neconfundabil cu discursul liricoid) și să lase narativitatea celor care sunt hărăziți pentru aceasta. Poate greșesc, dar eu am văzut la dumnealui scrieri mult mai bune, unde versul are semnul lirismului.
Sincer, abia aștept întâlnirea cu această carte, \"Picătura e infinit\", unde coperta I ne aduce în mod sugestiv acest semn al clipei ce rămâne.

Felicitări!

Domnule Teodor Dume, nu am fost răsfățat cu lecturi publice din creația mea, de aceea gestul dumneavoastră este al unui adevărat prieten al poeziei. Mă bucur că în Oradea s-au găsit iubitori ai poeziei mele. Respectele și mulțumirile mele.

Par niște imagini mai puțin închegate, oarecum aleatoriu așternute pe pagină. Dar unele dintre ele, în special în strofele finale, spun ceva. Nu sunt un adversar al clișeelor, dar, în contexte asemănătoare, sintagma \"piatră amară\" a mai fost utilizată.

Văd că aici se insistă mai puțin pe narativ, în favoarea puterii de sugestie a enunțului. Versurile sunt, în mare parte, simple, într-o monotonie ce deja tinde să devină a constantă a poeziei autorului. Sunt astfel enunțuri cu o bogată încărcătură semantică, deși de o expresivitate ce tinde spre zero. Spun că tinde spre zero, fiindcă mai există figuri de stil: \"suferința atârnă ca un tablou\", \"singurătățile se înghionteau pe furiș\", \"în mine se derulează un film\" etc.
Există, e-adevărat, o compoziție rotundă, însă aș fi preferat un alt final, în care să nu se revină în planul realității obiective, ci să se rămână în plan sufletesc. Desigur, acel final accentuează ideea neputinței de a încheia rugăciunea, dar...
La fel, deși voi fi de ltă părere, nu mi se pare inspirată picurarea în ritm de hip-hop, deoarece iese oarecum din cadrul sobru și meditativ al textului, chiar dacă este ceva inedit.
În ansamblu, un text sensibil, cu deschideri spre diverse tipuri de recptivitate.

Doamnă Jakab, habar n-am ce vreți să spuneți aici și nu cred că sunt greu de cap.
Cu stimă,
Pașa

Vă mulțumesc tuturor pentru punctele de vedere. E un semn că, până la urmă, ceva ne unește, chiar și în dezacord. Adică omenescul din noi, supus ispitelor de tot felul, dar având potențialitatea transcenderii.

Citind și celelalte poezii postate aici și aparținând volumului \"Bufonul cerșetorului\", recunosc același stil complex al autorului, cu o predilecție pentru imaginea mai adâncă a spiritului, cu un limbaj aparent ermetizat, fiindcă sugestiile sunt multiple, aș zice. Lumea aceasta pe care o abordează e una care se străduiește să iasă dintr-un infern, dar nu este, de fapt, altceva decât realitatea în fațetele ei multiple, deși există o tendință nemărturisită spre purificare și unitate.
Salvarea omului dedicat scrisului (a bufonului trist, într-o lume răsturnată moralmente) nu poate fi decât ironia amară, revărasată asupra mediului social (în special, a celui pretins cultural), în care verticalitatea spiritului este plătită cu suferință. Nimic nou, s-ar putea spune. Ce mi se mai pare interesant e aceea că se lucrează, clișeic vorbind, cu materialul clientului. Adică același registru poetic are aici un rol aș spune opus celui vehiculat pe scara minoră. Argumentele sunt în întregul text și l-aș nedreptăți ca să citez ceva.

E în textul acesta ceva totuși diferit stilistic de ceea ce citeam acum vreo doi ani în pagina autorului. Văd că noile texte (nu acestea din volum) aduc adevărata fațetă a poeziei lui Petrache Plopeanu, cu versuri mult mai aride, încărcate de semnificații filosofice, mai puțin accesibile unui cititor leneș.

Eu îl felicit pe autor pentru ceea ce a realizat aici și pentru modestia de care a dat mereu dovadă, cunoscându-și, e-adevărat, potențialul creator.

Liviu, ai dreptate, am schimbat ceva pe acolo, dar trebuie să mai lucrez pe text. E, probabil, ceva mai bine.
Mulțumesc de sugestii!

Laurențiu, ai dreptate, acele versuri au o limpezime a lor și poate sunt și mai profunde. Chestia este că nu e un text scris din rutină sau din ce mai spui tu, ci, sub masca placidității, cred că ascunde o stare de revoltă. În ciuda a ceea ce s-a spus mai sus, concizia nu cred că era utilă aici și chiar mai era nevoie și de alte cuvinte. Nici incoerența nu o recunosc, dar n-am să-mi explic textul. E adevărat, nu întotdeauna îmi reușesc parafrazele acestea ironice (mă refer la strofa a treia) și pot să fiu mai puțin inspirat, chiar dacă știu ce vreu să spun. Poate este și o stare de lehamite, întrucât scriu uneori și bine, dar prea puțini văd acest lucru. Aici am încercat să arăt, mai degrabă, cum aș vedea textul acela interactiv, \"altă placă\", după ce acolo scrisesem două versuri, dar a venit cineva, fără diacritice în dotare, și a deturnat complet ideea, considerând că, dacă e la secțiunea \"atelier\", textele de acolo chiar trebuie să fie scrise neglijent. Nici măcar nu a lăsat posibilitatea interacțiunii autentice.

Și eu te salut!

Prima strofă mi se pare, dincolo de spiritul polemic inclus, mai puțin realizată. Cred că se putea și altfel, chiar dacă ar fi presupus ceva din tehnica prea transpirată a postmoderniștilor. A doua strofă și ultimele șase versuri mi-au creat cea mai bună impresie.

Nu știu, mă întreb uneori de ce un text scurt n-ar fi având cuvinte de prisos, iar altul dezvoltat n-ar mai avea nevoie de alte și alte cuvinte? Nu prea sunt de acord cu formulările de genul: text concis, fără surplusuri (fără balast), făăr prețiozități, fără clișee etc. Au devenit deja locuri comune ale comentariilor pe care le tot văd pe aici. Nu înseamnă că n-ați avea dreptate, domnule Gheție, domnule Barb.
Cu stimă,
Pașa

Domnule Barb, să nu mai modificați deloc, textul este foarte bun așa, în opinia mea, nu pentru că a venit în urma unei alte așezări. Are semnele poeziei, nu mai povestește, are muzicalitate, fior liric, o imagistică de calitate. Acea repetiția a lexemului \"cer\" era cerută de idee și de modulațiile vocii poetice. Ultimele două versuri sunt foarte inspirate.
Remarc textul pentru limpezimea ideilor, puterea lor de a pătrunde în sufletul mai multora, adică e aproape de general-uman.

Felicitări! Rar mi se întâmplă să spun acest cuvânt!

E un fel de retrospectivă a ceea ce a fost, când aproape s-au strâns toate semnele, iar cărarea pare a fi aceeași. Ultimul nod mi s-a părut definitoriu:
\"fumul trecea prin oglindă\". Un altul mi se pare aici: \"pe scara iluziilor/ după ultima treaptă/ ușa și oglinda\". Rănile acelea aș putea spune că au o dublă trimitere, la fel cum și scările sunt duble, iar cărarea se bifurcă în acel Y din \"Noduri de /T)ymp\". Pe aici, ar fi numai trei ani, dar sunt convins că demersul este mult mai vechi, de aceea și trimiterea la \"patru ani de piramidă\".
Deși \"scara iluziilor\" nu are cum să fie estompată, fie ce culoare se va folosi (posibil \"verni(l)uri de trandafir/ din albastru\"), poate scara iubirii (deși e văzută și ea, nu aici, ca o mare iluzie) mai poate întregi piramida.
Știu că nu sunt la unison cu propriile tale concepte, totuși e posibil ca ele să se întâlnească undeva (poate nu în zadar vorbeam de scara iubirii).
Și ceva nu mi se mai pare iluzie, când vorbești de ploi, de înserări, de fân proaspăt cosit, de stele și de greieri. Nimic nu va mai amuți astfel, doar să mai asculte odată tonurile și sonurile. Un portativ se deschide iarăși ca o ușă ghidușă. De-acum, poate că nimeni nu va mai rătăci pe tușă.

Mihai Robea, până la urmă am eliminat paranteza aceea. Chiar dacă avea sens, era, clișeic vorbind, din alt film.
Răzvan, comentatiile sunt în stilul tău deja cunoscut. Aici mi se pare că exagerezi cu halucinațiile acelea. Oricum, e opinia ta și o respect.

Laurențiu Ion este, în viziunea mea, unul dintre tinerii poeți promițători, care, într-un timp relativ scurt, a făcut un pas important de la experimentări într-un spațiu poetic deja sufocat de poeții milenariști la un spațiu poetic personal și personalizat. Deși nu m-am oprit decât o dată în pagina sa cu vreun comentariu, am citit tot ce a scris, e adevărat, nu totdeauna pe gusturile mele. Dar trebuie să avem puterea de a recunoaște valoarea și dincolo de propriile modalități discursive.
Poezia care dă titlul volumului mi se pare și una dintre cele mai reușite ale autorului.

Deși are cam multe locuri comune (\"inima la purtător\", \"zâmbetul la vedere\", \"lumina ochilor\"), unele stângăcii (\"sudează-mi sânii-n pieptul tău\"), textul are candoare și viață, făcându-mă iarăși să zâmbesc (nu ironic, desigur).

Mi-au plăcut întotdauna răsucirile de sens într-un joc lingvistic prin care sunt trezite virtuțile nebănuite ale cuvintelor. Desigur, nu se putea renunța la intenția satirică. Iar aici paronimia și calamburul se concentrează și pe absurdul pe care îl trăim.

M-a surprins în mod plăcut ultimul vers. Deși cred că suntem \"mai mult de un accident\". Sau cine știe?!