George Pașa

Îi mulțumesc doamnei Angela Nache-Mamier pentru această prezentare sintetică, la obiect, într-un limbaj accesibil a unora dintre aspectele ce i s-au părut relevante în demersul critic. Se știe că orice act critic este o recreare a operei, de aceea nici nu e posibil ca viziunile critice să fie aceleași.

Desigur, Dragoș, doamna Mamier nu cred că a vrut să se refere la curentul literar modernist, ci la ideea de modernitate. Acele apropieri de unii poeți moderniști sunt ale prefațatorului cărții, iar autoarea textului de față numai a citat puțin din prefață, care, te asigur, e de o înaltă ținută științifică. Tot spuneam odată, mai în glumă, mai în serios, că îmi e teamă să nu îl pierdem pe Liviu Ofileanu în categoria criticilor, fiindcă e un poet de perspectivă. Iar în ceea ce-l privește pe Serghei Esenin, există numai o referire culturală (\"sub un cer albastru ca-ntr-un vers de esenin\"). Chiar dacă este unul dintre poeții deja clasicizați pe care îi admir, ceea ce scriu e departe de viziunea creatoare a acestuia. \"Pașalâcul\" e o formulare autoironică de la numele meu, un spațiu poetic, fără legătură cu termenul deja arhaic. Oricum, știi că apreciez totdeauna viziunea ta critică, indiferent dacă, normal, avem puncte de vedere diferite. Mulțumesc!

Iarina, mă bucură faptul că ți-a plăcut coperta. Am dorit-o simplă, chiar de această culoare, iar Cristian Bălan, autorul acesteia, a reușit un desen deosebit de sugestiv, în acord cu unele dintre ideile cărții. Textul critic, da, si mie îmi pare ca o continuare a poeziei. Mulțam!

Ioan, parcă exagerezi puțin, când spui că am \"îmbăgățit literatura autohtonă\". Ea poate trăi foarte bine și fără mine. Mulțam!

Ottilia, sunt onorat de atenția acordată unui articol despre cartea mea. Mulțumesc și ție!

Nu în ultimul rând, aduc mulțumiri și Eugeniei Reiter pentru aducerea în atenție și a acestui articol despre o carte de-a mea.

Îmi place textul acesta, fiindcă, deși are ecouri din lirica neomodernistă a anilor \'70, transgresează cumva curentele și tendințele literare ale ultimului secol. Spun aceasta, fiindcă vocea poetică de aici se bazează în special pe sonorități incantatorii, cu virtuți taumaturgice. Cred că aceasta ar trebui să fie una dintre fețele în care să se oglindească lirica actuală.

Știam că te bazezi uneori în ceea ce scrii pe alegorie și parabola-simbol, dar m-ai surprins prin gustul pentru ironie, umor și spirit de frondă. E ceva între absurdul urmuzian (\"pelicanul sau babița\") și fabula(ția) postmodernă. ca să respect ambele tabere la care te referi, hai să spun că e și ceva suprarealism condimentat cu futurism. O \"trăsnaie\" pe cinste!

Îți mulțumesc,Ioan. Contează și dacă un singur cititor s-a oprit aici cu niște gânduri.
Cu stimă,
George

Sunt aici niște gânduri simple, prin care se încearcă a se spune mai mult decât eternul conflict între trup și spirit, angelic și demonic. În finalul primei strofe există un pleonasm: \"ni se întorc înapoi\" (așadar, fără lexemul \"înapoi\").

Este aici o poezie cu un conținut religios, străbătută, de la un capăt la altul, de un fior mistic ce vine din poezia Psalmilor și din cuvintele Părinților Bisericii noastre. Desigur, în primul rând limbajul dă această impresie, nu numai prin vocabular, ci și prin sintaxa poetică, aș spune, deosebit de potrivită aici. Ființa poetică trăiește aici umilința de a fi prea neînsemnată în fața miracolului, chiar dacă de acolo vine întreaga splendoare / fericire a existenței. Textul e mult mai complex decât am încercat să scot aici în evidență, însă consider că merită evidențiat pentru curajul de a scoate de la naftalină această sintaxă poetică proprie textelor literaturii române vechi, pentru melodicitatea versurilor și pentru întreaga bogăție de sensuri și simțire existente.

Buclucaș acel cuvânt dinspre final. Cred că mai necesită o corectură, măcar pentru faptul că este un text recomandat: \"genunchii\", întrucât nu prea se potrivește forma nearticulată. În rest, imagini insolite, specifice stilului auctorial.

Cred că în limba română este improprie formularea aceasta sub influența limbii engleze: \"trebuie că...\" Nu e mai simplu să fi spus: \"trebuie să te fi ascuns\", \"poate că te-ai ascuns\"?

Chiar, Takze Inny, unde a dipărut Inny? Ca un erou/ eroină de hârtie, trebuie, cum spui, să se fi ascuns prin auzul cititorilor, prin file de carte. Și dacă foile au nimerit prin mâinile unui repetont?! Întrebare, zic eu, legitimă. Mă bucură faptul că te mai aud, Adela.

De acord cu tine că ai vrut să eviți repetarea prepoziției \"pe\". Dar, deși mie mi se pare o alăturare forțată acolo, lipsa acelei prepoziții duce la schimbarea sensului. Se înțelege că liniștea este ca o medalie care \"poartă păr pe piept\". Dac era și al doilea \"pe\", atunci, mă rog, puteam accepta că ar fi o contopire a ființei cu liniștea. Dar mi se pare că e o poezie din primul volum, \"aliona\", și nu poți modifica. Poate mă înșel.
În ceea ce privește sintagma \"bărbi scheletice\", iarăși adjectivul mi se pare nepotrivit. Dacă ai fi spus \"bărbii scheletice\", mai mergea.
În fine, tu hotărăști, e poezia ta și e bine că ești sigur pe tine. Nici eu nu prea modific la sugestia altora. Și știu că, probabil, pentru tine nu prea contează ce spun eu.
Numai bine.

Mulúmesc, Vali, dar parcă e prea epicizat textul acesta, contrar tendinței mele spre poezia lirică.

Scuzele mele că intervin, Silvia, dar nu prea merge acel titlu, întrucât seamănă cu un vers de al meu, nu mai știu din care poezie inclusă în primul volum: \"mă uit la albastru și tac până la ultima rspirație\".

Textul îmi place, însă mi-e mai greu să spun de ce. Poate pentru senzația de simbioză cu vegetalul. Finalul m-a făcut să zâmbesc. Am fluierat, desigur, în gând, și nu a pagubă, fiindcă n-am pierdut nimic dacă am citit.

Textul e plăcut prin atmosfera sa nostalgică. Parcă nu mai contează că e supus erodării timpului.

Unele imagini mi se par puțin îngroșate, până la grotesc: \"liniștea poartă păr pe piept ca (pe) o medalie\", \"bărbi scheletice\". În rest, începând cu versul al patrulea, textul mi se pare bine realizat artistic.

Privește spre albastru și taci. Așa aș sintetiza eu textul acesta.

O temă oarecum (stră)bătută, la pas ori agale, fie de autoare înseși, fie și de alții. Totuși, maniera în care ne sunt prezentate orbirea/ dragostea, orbirea din dragoste, dragostea oarbă etc. este, aș spune, convingătoare. O corectură s-ar cuveni la pluralul unui cuvânt: \"sălciile\". În rest, pe mine nu mă deranjează abundența în acea frază a condiționalului-optativ, confundat de un onorabil antecomentator cu \"viitoarele\" (probabil versuri, fiindcă nici vorbă nu e acolo de timpul viitor).

A, te rog să ai grijă la cacofonia din construcția: \"le amestecă cu\".

Cred că aici ți-a ieșit un text frumos și sensibil, în ciuda unor formulări prea \"tocite\", dar e posibil să fie utilizate intenționat: \"lacrimi de sânge\", \"și-a tatuat pe ziduri lumina\".

Domnule Firică, nu prea mai urmăresc bâlciul politichiei, însă \"recomandarea\" aceasta mi se pare un atac la adresa inteligenței spontane a limbii. Adică adio cu metaforeaua și cu scaunul de sub funia spânzuratului, cu agrafele prin care unii își agață mintea-n colțuri ș.a.m.d.

Adică mai ușor cu dus și-ntors, ca unii să rămână numai la dus, dracu\' știe unde!