cântec asupra vegetalului

poezia ta surprinde prin noutate și raritate. de asta îmi place s-o numesc poezie fenomen. pentru că din greacă phainomenon înseamnă ceea ce apare. și așa o simt eu. sau, o poezie cu senzori. parametri de exprimare tipici. versul ultim confirmă. mi se pare profundă zicerea aceasta /mă ustură palmele un tren de os îmi străbate linia vieții
cât mai am cuvinte încă nu am ajuns/
o singură schimbare aș face, acolo, la lemnul câinesc
cu plăcerea lecturii, silvia

Textul îmi place, însă mi-e mai greu să spun de ce. Poate pentru senzația de simbioză cu vegetalul. Finalul m-a făcut să zâmbesc. Am fluierat, desigur, în gând, și nu a pagubă, fiindcă n-am pierdut nimic dacă am citit.

mulțumesc, Silvia, pentru lectură și pentru cuvinte; am înțeles unde ai schimba, dar nu am înțeles ce și de ce.

mulțumesc, George, pentru lectură și semnul despre; deși nu te-ai hazardat în interpretare, ai sesizat foarte bine simbioza cu vegetalul - numai \"cântecul\" deasupra lui; în fond, trecerea aceasta are loc în \"subterana epidermică\" și chiar mai în adânc...

pentru că \"mi-a fost întotdeauna silă să îmbătrânesc în somn\" și pentru că \"mă țin de fulger către un izvor de lumină\" și \"cât mai am cuvinte încă nu am ajuns\", de ce-aș fluiera pe pustii?
tu găsești frumosul și după: \"în zori sculptorii își vor repezi dalta
iar oamenii simpli își vor sclipui casele\", cum frumos ți-e versul și frumos se vede praful pe buze...

\"mă ustură palmele\", rostul existenței (unui poet).

Ottilia Ardeleanu

mulțumesc, Leonard, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.


nu, Leonard, eu nu am reușit să fiu așa, pur și simplu mi se întâmplă.

Avem nevoie de poezie așa cum noaptea are nevoie de stele:

\" îmi numără oasele marfarul acesta îmi cântă
de leagăn o melodie mai greu de întins decât un arc
mai puneți o stea frunții îngrămădiți asupra-mi pietrele
în care în zori sculptorii își vor repezi dalta
iar oamenii simpli își vor sclipui casele

de ce? m-aș teme de praf când el ne înfrumusețează buzele \"

Un minunat poem asupra vegetalului, alchimie toridă între cuvînt, sunet și imagine, cântec în care viața își identifică profunzimile până la os:

\" mă țin de fulger către un izvor de lumină
e caldă noaptea chiar dacă miroase a ars
mă ustură palmele un tren de os îmi străbate linia vieții
cât mai am cuvinte încă nu am ajuns \"

Frumoasă această noapte în miezul căreia sunt atâtea lucruri magice care vorbesc, cântă, povestesc!

Ama

mulțumesc, Ada, pentru lectură și pentru semnul despre (titlul comm-ului - mai ales emoticonul - a fost tradus corespunzător).