George Pașa

Ultima strofă are umor (nu știu dacă și voluntar).

Se scrie \"îngenuncheați\".
După primele două versuri, se trece cam brusc la o altă idee. Titlul mi se pare cam aiurea, deși sunt sigur că s-a dorit unul extraordinar.

Sigur, Alex, nu sună mai rău decât \"înainte de toate\". Chiar dacă nu e același lucru. Cred că așa se vede din afară; din interior, am încercat să păstrez cât de cât ideea.
Ai dreptate, a spune despre \"pașadine\" că sunt texte concentrate e oarecum pleonasm!
Numai bine!

Doamnă Mamier, mi-a fost greu, după un articol bun realizat de dumneavoastră la această carte, să mai scriu și eu altceva despre poezia lui Liviu Ofileanu din \"Instincte canibalice\". Vă mulțumesc pentru semnul de lectură.
Liviu, cred că puteam să scriu un articol mai bun, dar atât m-a ajutat inspirația din acea zi. Nu am vrut să meditez mai multe zile, fiindcă aș fi răsturnat, probabil, perspectiva actuală de lectură și de interpretare. Acum nu știu dacă sunt, în primul rând, profesor. Tot ce se poate. Critic literar, nicidecum!

Aș spune, mai degrabă, o condiție, nu dovadă.

Fără să fiu intolerant, titlul pot spune că nu îmi place. De asemenea, secvențele textului presupun prea multe structuri și mi se pare că acestea nu se integrează bine în sistem. Luate izolat, există aici versuri deosebite. Nu spun că ar trebui să scrieți poeme mai scurte, ci poate nu ar trebui să treceți așa brusc de la o temă/ un subiect la altul/ alta.
De aici am extras atât:
\"de la cursul de peratologie susținut de gabriel liiceanu
am învățat că doar prostia e încremenită în proiect
literatura e ceva mai elastică
scriitorul e acrobatul exersând mersul pe sârmă fără plasă de protecție
în caz de cădere totul e previzibil
poți muri liniștit fără să înveți ce este moartea
poți învia neliniștit și să nu afli ce este literatura
îmi place să repet că eu vin din fosta plasă
în care eminescu a fost revizor școlar
la 1874 eminescu a intrat în casa stră-stră-bunicului meu
eminescu a subliniat că totul a fost pe deplin respectat
așa cum au stabilit presocraticii ordinea lucrurilor
de foc aer apă de pământ homeomeri dintr-o strângere de umeri
............................................................
pentru că nimeni nu mai avea conștiință de sine
le-am cerut tuturor un scurt proces-verbal al conștiinței rupte-n bucăți
savurată la masa de prânz de tigri și cameleoni din bestiarul fără împărați
nu se mai știa cine era tigru și cine era cel sfâșiat de propria-i vanitate
...........................................................................
n-a mai trecut mult și a venit la mine Omul acela
care a intrat și în casa lui Lot însoțindu-mă în salvarea lovită cu orbire
(...)
celui drept i se întâmplă ca și celui nelegiuit sau cu mult mai rău
....................................................................
(...)
când n-am mai putut face nimic bun pe lumea aceasta
(...)
am prevăzut drumul de sare al oamenilor răi
iubind mai mult trupul decât sufletul
(...)
în pământul de sare am așteptat zadarnic
lalelele să-nflorească a doua oară\"

Mă bucură sincer această nouă carte de poezie. Titlul îmi place foarte mult, poate fiindcă am și eu aplecare spre această simbolistică. Abia aștept să citesc această carte.

Felicitări, Ioan! Dumnezeu să îți ajute spre a scoate la lumină tot ce e mai bun în mintea și sufletul tău!

Textul are unele virtuți pe care probabil unii nu le observă. Recunosc, am lecturat și comentat superficial. Cred că nu era necesară atâta patimă în susținerea unui punct de vedere, fiindcă nu prea contează părerea mea.

O zi bună vă doresc tuturor!

P.s. Nu cred că mai sunt necesare alte atacuri la adresa mea, fiindcă nu mai am de gând să intervin.

E aici un text pe deplin realizat din punct de vedere estetic, având o compoziție ireproșabilă și un evantai de idei care te ține cu răsuflarea tăiată pâbă la capăt. Desigur, important de amintit este și faptul că aici se acumulează valori estetice, morale, filosofice. Cătălin Al Doamnei se dovește, de fapt, în ceea ce am citit scris de dumnealui, un maestru al metaforei, fără a exagera prin frecvența acesteia. Merituoasă este și calea prin care găsește îmbinarea armonioasă a planurilor. Dincolo de toate acestea, cred că avem, nu numai prin textul acesta, deschiderea unor căi noi în poezia actuală.
M+am simțit de multe ori vinovat că o asemenea poezie nu este remarcată și scoasă din anonimatul la care e condamnată aici pe site. Și e păcat, fiindcă are o lumină aparte.

\"am tendința\", \"sugestii\", \"de ceea ce\"

Nu știu de ce, dar totdeuna când îți citesc textele, ma tendința de a găsi noi și noi dugestii, chiar dacă poate totul nu ar fi decât o trimitere la un plan imediat. Însă imediatul acesta nu poate să fie decât o altă apropiere ceea ce leagă totul într-o geometrie firească a începuturilor.
Uite, scaunele acestea nu ar însemna, cum văd eu, o simplă invitație la comuniune întru cele ale sufletului și ale firii, ci, mai mult, o demnitate la care nu poți accede dacă nu ai ajuns la statutul de om. Și acest lucru nu se poate atinge, așa cum se spune aici, decât prin \"muncă, educație și credință\".

Știu că nu este unul dintre cele mai bune texte ale tale, dar voi fi subiectiv, întrucât m-am atașat mult de el.

Felicitări pentru această nouă carte și sunt convins că veți avea succes la publicul atras de ceea ce scrieți.

\"pe când femeia-liniște?\"

Domnule Dinca, aveți iarăși dreptate. Numai că e o traducere deja publicată.
Cu stimă,
George Pașa

am fost decapitat (!)

E un articol bun, în care se insistă asupra problematicii timpului în poezia lui Ioan Barb. Eu aș spune că autorul iese oarecum din canoanele postmodernismului, dar este numai părerea mea.

Da, e corect ce spui. Până la urmă, am înțeles demersul poetic de aici și nu se poate spune că s-ar putea reduce textul, întrucât detaliile sunt importante.
Am tot întors textul și am văzut că nimic nu pot schimba, doar printr-o viziune parodică. Iată ce a ieșit:

inogda feat cioara din sacul proptit în ușa debaralei
(parodie după nikogda feat vorona remix de Alice Drogoreanu)



am sacul pe hol. o juma\' de an a proptit ușa debaralei.


am prăjit cartofii
și am spart vreo trei farfurii încercând să pun masa.
am închis ușa de la bucătărie să nu mai vină mirosul de la sacul blestemat.
n-am mai auzit zgomotul farfuriilor sparte, doar ploaia cum bătea în pervaz.
pe sfântul ilie cum își hurduca de zor căruța prin nori. pisica miorlăind la ușă
agățată de clanță. plus un oftat straniu. am crezut că e de la muzica din barul vecin.


am luat cleștele, am tăiat sârma chiar de la nod. apoi capătul sacului.
cioara încă nu-și dăduse suflarea. era înconjurată de mai multe pagini de carte.
am renunțat să o scot dintre ele. puțea al dracu\' și am legat din nou sacul cu sărmâ de 2.
credeam că tu o lăsaseși acolo, mi-era lene să o duc afară, să o eliberez din temnița moale.
la început, am crezut că ai pus acolo vreo mie de parai mirosind a țigări de contrabandă.
sau ceva. vreo chestie (nu te speria, n-am scuturat sacul să văd dacă pică vreo verzișoară).


de unde, nea capotă, două căi: una spre iad, alta
spre rai?
la naiba, sunt băiat de oraș, drumul de la uzina „1 mai” spre centru trecea
pe bulevardul năpădit de ciori. de la uzină, ajungeai la gară. de acolo,
la bucurești, dac-o ții drept spre sud. dac-o să cârmești spre nord,
o ții drept tot așa pân\' la munte.


pe hol îmi făceam și eu temele, mai ales vara. nu vedeam
decât vișinul din fața casei. ieșeam afară și-i dădeam rotocoale.
cred că vecinul mă spiona, fiindcă ieșea afară și-mi zicea la mișto:
ce te dai, mă, după vișin?
atunci mă supăram, mă închideam în casă, trăgeam jaluzelele să nu
mai intre nici luna. mă stresa lumina ei. poate că de vină era fanta îngustă
pe care se strecura în odaie. nu știam ce să fac. vecinul adormea
ascultând europa liberă, la un gloria vechi. blocul de vizavi avea geamuri
fumurii, de parcă acolo s-ar fi ascuns vreo zece rackets-i.


iau aparatul smena și ies pe balcon. între castani,
o bancă îngustă, pe care se pot înghesui vreo patru persoane lipsite de slană.
habar n-am de când se află banca aceea în fața blocului.
e mișto să stai acolo, în orice anotimp, dar treb\'e multă grijă la ciori
să nu-ți lase în cap norocul chior. mai bine mă urc pe bloc să fiu deasupra lor,
să le prind de sus. pot să dau și zoom.
câteodată vine să se așeze pe bancă tipa cu tricoul acela ciudat.
cu elefănței roz. o uită uneori dumnezeu pe bancă, fumând calmă.
i-am făcut multe poze. îmi place cum stă crăcănată. încui ușa și ies.
acum îs eu pe bancă. stau și mă uit în gol. apoi trag cu ochiul pe balcon.
nimeni nu mă trage în poză de-acolo.


aș fuma o mahoarcă. mi-e teamă de ziua când n-am să mai găsesc
nici măcar vreun chiștoc. la fel de cea în care nimeni nu îmi va mai
spune o vorbă. bănuiam că o să mă-ntrebi dacă am scos cioara din sac.
da, am scos-o. prima oară a zburat în vișin.
apoi în castan. nici acum nu știu dacă
a mers spre bucale sau spre sinaia. în jur
e pământ îngrășat cu mult gunoi de grajd.
miros înțepător. sunt sigur că ți-ar plăcea,
nea capotă.

\"hai_nu_te _răsuci_odată_cu_valul\"

\"ora de iarnă\"

suflet și vânt
din vârful catargului
nicăieri pământ, numai apă

fluturi în dans
din interior
povestea continuă

ora ce iarnă
ceasul e pregătit
pentru a rămâne o oră pe val

Aici, desigur, nu e nimic din spiritul haiku. Poate din hai_nu_te_răsucește_odată_cu valul.

Da, foarte intens. Nu știu dacă umorul le ține de cald, dar le mai dau, din când în când, câte un ceai din muguri de plop. E bun chiar și laptele, cel puțin pentru arsura din gât!
Uită-te și tu la el! Tot tace. dar important e că știm amândoi despre tonul... regăsit.
Cu același drag,
G.