George Pașa

Felicitări, Ioan Barb pentru acest volum și, desigur, pentru celălalt, "Babilon". Cu părere de rău, dar prezentarea poetului Ioan Moldovan, deși puțin jucăușă, mi se pare că e pe alocuri cam lipsită de substanță. Cum adică: "poet cu fire poetică"? Există și poeți cu fire nepoetică? Sau sugerează că există și "poeți" prozaici? Mai e o frază unde, pe lângă intenția ludică, domină "beția de cuvinte" : "Ioan Barb vede în lume și vede lumea drept ceea ce lumea e învoită de el însuși a arăta: că e disponibilă a fi salvată, că e gata să aline și să alinte cu frumuseți acreditate de tradiție, că nădejdile făcătorului ei, poetul, pot face ecou armonios."

În fine, nu vreau nicidecum să răpesc bucuria acestei reușite poetice, dar, dacă tot scriem despre cărți, măcar să o facem cum trebuie.

Mi se par foarte inspirate ultimele două versuri. Nu prea agreez laitmotivul acesta al tăcerii care ucide, deși recunosc faptul că e bine valorificat acest loc comun.

Maria, este bine că ai realizat legătura cu textul anterior, poate mai profund decât acesta, chiar dacă, după cum văd, nu la fel de frumos. Mă bucur că ți-a plăcut poezia acesta și mă scuz și față de Vasile că poate i-am răpit cumva din bucuria aprecierii, și așa destul de rară în pagina aceasta.

Cred că exagerezi puțin, nu cred că este printre cele mai bune poezii ale mele. Recunosc, sunt câteva versuri care mă reprezintă, dar, dincolo de vocea aceea dominantă, se află unele lucruri care s-au mai spus, într-o altă formă (de către mine sau de către alții). Oricum, sunt bucuros de semnul tău de lectură.

Îți mulțumesc, Dianette. Mă bucur că te-a emoționat textul acesta.

Cu stimă,
George Pașa

Eu știu că scrisul tău își are undele-n real, că-n pretutindeni și în nicăieri își sap-un mal, surpat, la rândul său, de-un val; dar nu regăsesc decât în puține versuri acea voce a ta. Adică, la tine, până și poveștile erau în unde muzicale, chiar de curgeau sprințar sau mai agale.
Începi cu un vers splendid ("piatra scrisă-și ridică pleoapa"), dar strofa ce îi urmează vine cam brusc. Presupun că lipsește ceva acolo, poate vreun tremolo în voce, poate vreo inserție de "dincolo", astfel încât povestea să aibă un preambul și nu să se intre direct în subiect. Nu spun nimic de impresia de fragmentare, care, presupun, este voită.
Rămân de aici cu "scheletul", care poate îmbrăca (și) o altă haină de cuvinte:

"piatra scrisă-și ridică pleoapa

erau, de acum,
apele liniștite
clopotnița se umpluse
de îngeri
intrase toamna-n mine prin oglindă

se întâmplă să fie
un fel de spaimă și bucurie
frământate-ntr-un altfel de lut
din care ne naștem
precum s-a născut Adam
și din coasta lui
se naște
Eva

ușa-i în galben
ferestrele-s cu albastru
pragul acesta-i din copacul tăcerii
pe care crește iedera
în rada alexandrină
din rondul de noapte
cartul doi"

Mi-au plăcut toate acele scene de râsu' plânsu, dar în special aceea cu inspectorii. Cred că are și o doză de real. Înseamnă că trebuie să fim mereu la școală la ora 7,30, chiar dacă avem ore, să zicem, la 15,00!

În primul vers ar fi, ]n opinia mea, un cuvânt în plus: "perfect". Compararea ochilor cu "două șine de cale ferată" mi se pare forțată, dar, vorba lui nenea Iancu, "ochi lunecoși, inimă zburdalnică".

Sunt o persoană care a citit cele trei volume de versuri ale domnului Ofileanu și a scris despre ultimele două. Remarc aici un spirit fin de incursiune în universul poetic al autorului. Multe dintre opiniile domnului Tudor Cristea coincid cu propria mea viziune; în alte cazuri, am alte păreri, dar e un lucru normal.
Cred că este un eseu bine realizat.

Mă bucură lectura voastră și cuvintele frumoase de încurajare. Sper să le și merit cândva.
Cu drag,
George

Penultima strofă are stofă de poezie, dincolo de tenta socială.

Ceva inspirat mi se pare aici: "și timpul își dilată inelele verzi/o omidă cu șapcă pe banca mea/nu se mai termină/nu se mai termină".

Doamnă Ardeleanu, intervin acum, spre a nu mai aștepta, fiindcă e posibil, de acum, să las cuvântul autorului. Dacă ați citit cu atenție, am zis că majoritatea poeziilor și a traducerilor sunt postate pe Agonia. Așa că puteți alege un text (oricare) și să mergeți pe traducerea legată de acela. Nu mi-am propus, de această dată, o cronică, doar un simplu semnal de carte. Chiar dacă, în fișierul meu, am scris mai mult.

Sigur, aici ai dreptate, nu pot cere nimănui vreun efort de gândire. Dar mai bine nu se oprește cu vreun comentariu, dacă tot nu a înțeles. Chestia cu desenatul pe tablă nu o voi face, doar nu suntem la școală și nu dau vreo lecție cuiva. Unde nu există afinități, nu există nici posibilitatea de a fi pe aceeași lungime de undă.

Cezara, eu nu am avut în vedere această cheie prea simplă de interpretare, dar, mă rog, e opinia ta și o respect. Îți dai seama că ar fi puțin compromițătoare pentru e(on)ul poetic o asemenea viziune, mai ales că se vorbește de preferința pentru mere "fie și necoapte". Vezi mai bine ce spun șerpii aceia din portocali!

Tot cu drag,
George

Mie articolul mi s-a părut bun, chiar dacă știu că Florin Caragiu scrie uneori și mai bine de atât. Adică este aplicat pe text, însă uzează de prea multe citate, lăsând pe cititor să meargă singur spre semnificații, dezvăluindu-i prea puțin, fapt de nu e neapărat rău. Față de alte articole, limbajul critic este limitat doar la strictul necesar, fiindcă nu se urmărește propriul discurs critic, ci punerea în valoare a operei.
Sunt unul dinte cei care au citit cartea prezentată aici, fără a fi îndrăznit, deocamdată, să realizeze și o cronică a acesteia. Poezia Adrianei Lisandru e aproape de sufletul meu.

Vă mulțumesc pentru părerile voastre, George Mira și Ioan-Mircea Popovici.

Marie, înainte de a redacta textul, mi-l scriam în minte și imaginea care domina era tot aceea a aripii protectoare de înger. Dar, pe urmă, nu pot spune că a dispărut, dar "mi s-a ascuns" cumva în interior. Da, îți mulțumesc pentru aceste revelații ale părintelui Isihie. Nu l-am lăudat pe înger, însă îmi pare rău că am zis despre el că-i pirpiriu. Bine, totuși, că nu i-am zis piticanie. Tu ai înțeles mai mult, așa apare el pentru cei ce nu cred în el.

"Știm că, în concepția creștină,..."

E un vis straniu. Cred că sufletul celui plecat nu mai poate să treacă vămile și revine în visul celor pe care i-a cunoscut. Oricum, cred că totul este legat de niște amintiri care în vis iau alte forme decât acelea ce au fost chipul realului. Știm că în conceția creștină, trebuie dat de pomană pentru sufletul celui visat.
Fără îndoială, sunt multe semnificații ale visului de aici, dar nu prea sunt instruit în această interpretare a viselor și nu aș vrea să bat câmpii.
Oricum, inima neagră și cărăile acelea din ceașca de cafea, arată că a fost un suflet chinuit și trei căi prin care se poate expia. Acestea trebuie găsite.

Faptul că visul nu își găsește deocamdată interpretarea nu înseamnă că ar trebui să fugim de noduri ca necuratul de tămâie.
Sunt convins că ai fi vrut să fii prezent la acea lansare.