George Pașa

În prima strofă e o parafrază după Arghezi (poate voluntar, poate nu). Sigur că "jocul" are aici alte reguli decât la poetul amintit.
Strofa a doua ar putea fi rescrisă. Mie nu îmi place deloc. Ori e prea încâlcită, ori nu i-am "deslușit jocul".

Bun venit, Laura Ion!

Se poate spune că Teodor Dume este un poet monocord, fiindcă aceleași teme și motive străbat majoritatea poeziilor sale. Faptul că i s-a mai sugerat (în rpimul rând, de către Gheorghe Grigurcu), încă de la începuturile scrisului său, să își îmbogățească "rezerva" lexicală, tematică, imaginarul poetic ar ține de o evoluție a scrisului său în pas cu veacul. Cred, totuși, că unele dintre poeziile sale ar putea rămâne, paradoxal, chiar datorită acestei voci unice pe care își acordează cele mai multe dintre tonurile sale poetice. Adică aceeași temă a destinului, încluzând (uneori concomitent) și viața, și moartea, și iubirea, și timpul, și tristețea, și fericirea etc.
Poezia de aici este poate cea mai reușită scrisă în aceste tonuri elegiace, fiindcă nu mai merge spre simplificarea extremă, cu tendințe spre prozaism, are profunzime și ajunge sufletul multor cititori sensibili. De asemenea, este scrisă cu detașarea necesară, introspecția fiind, și aici, predilectă. Și totul se leagă, aș spune, într-o armonie a contrariilor (vezi prima strofă sau versurile următoare: "am privirile amputate și oscilez/ între cer și o umbră leneșă"; "între mine și cer există o legătură/ care definește viața și moartea").
Nu știu dacă înstrăinarea de sine de la început este cea mai fericită alegere pentru armonia ideilor, dar posibil să fie în acord cu acea privire "din afară", chiar dacă nu se renunță la mărcile subiectivității.
Oricum, în ciuda lipsei unor semne inovatoare, textul este sensibil, bogat în semnificații, coerent, cu un mesaj deosebit. Și dacă autorul nu aduce nimic nou în materie de inovații, poate că este un semn că vrea să scrie așa cum știe mai bine. Și decât un text încâlcit, care să dea impresia de modernitate prin paradă de cuvinte, mai bine unul monoton, dar în acord cu sufletul celui care scrie.

"Continuam să înot în ochii tăi, trecusem de balize
Așteptam să aud pe vreunul strigând „Heeelp!”
Da' de unde, pustiu ca peste tot în marea asta înșelătoare."

Am citat versurile acestea, nu pentru a reproșa ceva incorect, ci pentru a arăta că ați găsit aici o soluție pentru "pierderea de sine" în celălalt.

Cât de adevărate sunt versurile "țipătul unei lacrimi de/ fericire nu se/
aude până departe" pentru a evidenția drama lipsei de comunicare autentică între oameni. Desigur, unii ar spune că sunt clișee.

Ce mi se pare nepotrivită aici este așezarea în pagină. Știu că este această tendință actuală a fragmentării discursive (o modă la care și eu apelez, uneori), dar mi s-ar fi părut mai adecvată o așezare clasică în pagină. Adică niște versuri lungi ar fi fost mai potrivite. Sigur, în opinia mea de profan în lnmea literelor.

Sigur că este o parafrază lirică după... Atât am avut de spus. Iar maimuțele trimit la aceeași "Glossă".

Marian, noi am mai vorbit despre aceastpă carte.
Călin, știu de acest premiu, mai dinainte de a-mi comunica Marian Dragomir mai multe amănunte de la "Artgothica". Și se știe că nu este singurul premiu important pe care l-a luat această carte. Desigur, nu acest lucru m-a determinat să scriu despre ea. Deși nu prea contează părerea mea, am să încerc să public articolul și într-o revistă. Dacă se va găsi vreuna să-l publice.

Abia acum am văzut textul acesta. Parcă s-a mai îngrășat Cormoranul. Sau impresia e dată de halatul acla de pe el.
E un text frumos, dar greu de sensuri. Poate nu sunt eu în ca mai bună pasă a înțelegerii. Această pendulare între planuri poate și creează dificultatea. Chiar dacă știu că se pleacă de la aspecte ale realului, trecând prin simbolistica recurentă (pinguinul, "oul rostogolit", "ceasul solar", insula meeea" etc.).

P.s. Ce mai zice, ce mai face Cormoramul? Spune în șoaptă, să nu ne audă toți!

Îți mulțumesc pentru emn, Silviule! Da, este o pendulare între planuri: "junglă" și "insula Cormoranului".

În fond, nu este rău ca"vasele" să "eșueze în tine", fiindcă ai posibilitatea să salvezi niște oameni. Iar "nisipul" oricum acoperă totul. Vorbim de "eșuare", dar nu m-am gândit la o eșuare în sensul propriu al cuvântului, nici măcar în cel figurat consacrat prin tradiție. E altceva. Sau cel puțin acest lucru l-am dorit.
da, aș este, nu putem să rămânem doar "în centru". Sau nu putem să facem doar drumul dinspre margini spre centru. Și cel invers e valabil. Dacă ținem, cu adevărat, la oameni.

Vă mulțumesc pentru semnele voastre de lectură!

Cormorane, aici ai creat un text care e pătruns de spiritul credinței și de multe subtilități. Dacă se încalți stângu-n stângul, atunci se înțelege că și dreptul în dreptu'. Altfel, inversarea duce la greutatea mersului. Și cum să mai poți merge mai departe cu unii care își dau cu stângu-n dreptu'?
Să faci "nod cu Dumnezeu": iată o măsură înaltă a credinței. Până la urmă, în stup, și trântorii sunt absolut necesari. Aici îmi amintești puțin de viziunea eminesciană asupra societății, organizate ca un stup. Important, acum, este să salvăm albinele. Și nici tu, Cormorane, nu cred că spui altceva.

Aici nu mai închei la fel de puternic. Se vede că textul este prea construit, oarecum artificial. Dacă la început năstrușnicia aceea cu vibratorul mi s-a părut bine aleasă, acum mi se pare și ea forțată. dar, sigur, pot greși. Cred că îți trebuie mai mult curaj în alegerea titlurilor. Acesta e potrivit, dar nu ți se pare comun?

P.s. Îmi pare rău că textul cel mai reușit postat ieri este în pagină de autor. Dar ți-am zis care sunt regulile. Ar fi bine să le citești.

Și aici se vede linia neoavangardistă pe csre o imprimi poeziei tale din ultimele luni. Finalul e chiar bestial, ca să folosesc un termen din limbajul adolescenților de azi. Acolo ai vrut să utilizezi forma "advertisment"?

Construcția "infecțiile ce supurează/ energie intensă" este cam forțată. Eu știu e ce ai folosit termenul "supurează", dar nu se potrivește în context, ca și substantivul alăturat. Poți să modifici. Dacă vrei, desigur. Textul se încheie "rotund", acolo fiind și surpriza. Cred, totuși, că ai putea elimina acolo prepoziția "cu", fiindc ăse înțelege altceva, că "supradoza" are "flori pe masă și parfum de mort".

La mine a ajuns cântecul. Sper că și la alții.
Poetul mereu se naște prematur,
ca versul să prindă contur.

Unii spun că din întâplare;
eu cred că din vocație
se ajunge,
fie și alunecând,
pe scara menită.
și nu-i important dacă urci sau cobori,
sensul, oricum, există.

Cred că acolo ar trebui să spui: "lui Dumnezeu (însuși)", pentru corectitudine gramaticală. Sau,cum se pierde din ritm, altcumva.

mă uit la cele cinci "pietre vorbitoare",
le așez în ordine crescătoare,
apoi descrescătoare,
pe cărarea coborâtoare spre mare.

"ce iubire poate să-ți fie mai plină de adevăr
decât iubirea de locurile-n care împlinești
un destin"

"iubirea mea-i strânsă-ntr-o mie de iubiri
iubirea Lui bate spre Infinit"

"pentru că niciodată și întotdeauna
se leagă așa de bine de Zero și Infinit
m-am gândit să dau frâu liber calului
să văd cum își alege el
drumul"

(integral, secvența a șasea)

"fumătorul de pipă
vă salută
din arhipelagul
în care
pe-o insulă
există o cărare
coborâtoare
spre mare adâncime
de unde se văd delfinii
jucându-se
printre pietrele cormoranului"

"în livada darurilor
la sălcii
zilele astea-i nunta vrăbiilor
curând va mai fi o nuntă"

Am ales pasajele care, în opinia mea, sunt mai reușite. Nu înseamnă că întregul n-ar avea relevanță. Cred că am văzut mai mult aici, dar pietrele îmi spun să tac. Doar atât să mai adaug: fotografia fetei cu cercel de scoică nu are nimic vulgar.

Sigur, nimic nu e perfect, dar mă bucură faptul că vedeți aici un echilibru. Mai ales că tind spre așa ceva în ceea ce scriu în ultimul timp. Mulțumesc.
Aceeași stimă,
George Pașa

Textul este cam vetust, impregnat de aceleași laitmotive întâlnite în majoritatea textelor autorului. Eu aș fi văzut acel cavou dincolo de orizont, dar sigur ar fi o tentație a depășirii limitelor, măcar prin sfârșit. Lucru imposibil, chiar dacă tentația imposibilului există în om. Oricum, niciun om sensibil nu poate nega puterea acestor versuri de a emoționa.

Mă bucur că ți-a plăcut poezia, Silviule! Mă mai gândesc la acea sintagmă. Numai bine și bun venit în pagina mea!

Este o poezie frumoasă, unde accentul este atât pe senzație, cât și pe forța de expresie sau pe reflexivitate. Ultima strofă este cea mai reușită. Doar titlul mi se pare cam sentimentaloid. Desigur, poate sunt eu acum mai puțin sentimental!

Foarte sugestivă alternanța intre imagini artistice și imagini fotografice. Adică acel "y-grec verde" și "ochiul" nucului sunt atât de vizibile. Iar ultima fotografie este foarte poetică. Rămân în visare și în așteptare, asemenea porumbelului. Vânt bun la pupa!

M-ați înțeles greșit. Sigur că am văzut și diferența. Doar opinia unui profan.