George Pașa

Am vrut să spun: „oraganicității limbii”. Iertare!

Neajunsul acestei tehnici de scriere - la care eu am cam renunțat, folosind-o foarte rar - este acela că e destinată, în primul rând, lecturii în gând, când poți alege diverse modalități de citire, pe când la lectura cu voce tare trebuie să lași doar anumite pauze, astfel încât se pierde ambiguitatea scrierii. Spre exemplu, în gând pot citi așa: semn că respir, din când în când, tăcerea”, dar și așa: „din când în când, tăcerea sapă în pereți” etc. Chiar dacă se referă cumva la ideea unei abluțiuni, asocierea dintre limba română și baie nu-mi place. Desigur, e părerea mea. Pentru tine sunt convins că înseamnă mult și respect „ritualul” ales. La fel, e posibil să nu fiu eu în dispoziție prea romantică, astfel încât și imaginea poetică a absorbirii poeziei prin toți porii (o imagine frumoasă, de altfel) nu-mi pare așa de spectaculoasă. Oricum, aș găsi și ideea organicității poeziei, pe care, probabil, ai sugerat-o și prin acea imagine.
Spor la scris!

Comentariul nu prea are legătură cu textul meu, însă vă mulțumesc pentru încercarea de a spune ceva.

Mulțumesc mult pentru observațiile utile. Acolo este rimă, chiar dacă nu feminină, cum vrea, într-un alt „capitol”, Albăstruiul. Voi găsi niște soluții, nu pot să le preiau pe ale tale, excepție făcând (dacă nu voi găsi altceva) inversiunea „fi-voi”, pe care am mai utilizat-o, chiar în aceeași locuțiune. Voi corecta, în mod sigur, inclusiv pe site, formularea „să nu mai scoți capul afară”. Acolo nu cocofonia ar deranja cel mai mult (să nu uităm că și Eminescu, la care faci referire, a preferat-o în favoarea păstrării ideii), ci o altă alăturarea supărătoare.
Dacă tot zici de Eminescu, să ne amintim că el a preferat versul alexandrin în ”Scrisori”, nu de 18 silabe, ca aici. Dar nu cred că te-ai referit la vreo paștișare a stilului eminescian.

Îți mulțumesc, încă o dată, Petru-Ioan Gârda!

Nu aș vedea încadrarea la ”Texte filosofice”, fiindcă poezia și filosofia sunt domenii ale spiritului distincte, chiar dacă, uneori, se întrepătrund. Oricum, ați observat foarte bine tematica poemului, fiindcă „albastrul divin” vine tocmai din ceea ce doream, cu ani în urmă: o poezie pătrunsă de suflul divin. Sigur, nu putem scrrie mereu așa, fiindcă divinul se reflectă, nu de puține ori, și în cele aparent mărunte aspecte ale realului.

Fac și o corectură: „le este... dator mării și poetului exilat”.

Cartea Albăstruiului începea acum doi ani, tot în zi de august. Încă de pe atunci doream o continuare a poemului, dar aceasta a venit abia anul acesta, când am găsit starea necesară. Poate unde 2017 este și Anul Ovidius, unul dintre poeții îndrăgiți de mine. Mai este de scris și sper să am suflul creator pentru a o termina cât voi mai avea zile pe acest pământ. Spun aceasta fiindcă inspirația mea este mai ciudată, în sensul că nu scriu mereu la fel: fie gândul îmi este condus de melodicitate, fie ia calea versurilor albe. Rar pot impune eu ritmul.

Domnule Popovici, prietene, sunt aproape sigur că poemul acesta îi este, într-o măsură importantă, dator mării și poetului exilat. Ați fost martorul genezei poemului, când, la fel ca acum, ați venit să-i luminați calea.

Doamnă Alexandra Alb Tătar, efortul dumneavoastră de a vă exprima opinia asupra acestui „capitol” și asupra imaginii de ansamblu a „textelor albastre” este de apreciat. Nu am suficiente cuvinte de admirație pentru aceasta. Totuși, într-un
loc mi se pare că exagerați: da, nu sunt un autor al momentului, dar nici al veșniciei, fiindcă veșnicia este pentru cei aleși, iar eu nu mă consider așa. Se pare totuși că v-ați referit la cele eterne, opuse efemerului, iar în sensul acesta aș spune și da, și nu.

Vă mulțumesc pentru lectură și aprecierea textului!

Domnule Rachieriu, construcția „în... van și zădărnicie” este pleonasm. În rest, spuneți ceva pe aproape de text. Vă mulțumesc!
De asemenea, mulțumesc redacției pentru evidențiere. Este primul meu text, în prozodie clasică, recomandat pe acest site. Nu e puțin lucru!

Iulia Elize, titlul nu avea legătură cu ceea ce ați spus dumneavoastră, ci cu spusele domnului Racheriu, ale cărui comentarii mi se par, de multe ori, bizare. Eu am zis: „Unde dai și unde arde”, așadar e o parafrază, cu totul altceva.

Ottilia, e o artă poetică, însă poetica s-a dovedit, până la urmă „arsă”, adică deja fumată, să spunem așa. Sigur, nu înseamnă că nu aduc ceva nou, iar tu ai observat acest lucru. Vorbeam de „leduri”, și tu ai aprins unul, așa, în ciuda Albăstruiului, care e mai deștept decât eul poetic de aici.

Vă mulțumesc pentru lectură și pentru impresiile de aici!

Și eu am înțeles ironia dumneavoastră, Iulia Elize. Drumul acesta nu are cum să fie frumos, frumosul artistic este cu totul altceva. Ledurile și cipurile pot să stea mult mai bine la poezia „programată”, eu scriu altceva.
Domnule Rachieriu, pe dumneavoastră nu pot să vă contrazic, fiindcă ar fi pierdere de vreme. Toate cele bune vă urez!

Sunt ca niște singurătăți prinse între mrme/umbre, singurătăți locuite sau care ne locuiesc.”Zâmbetul acut” ascunde, cumva, împăcarea cu aceste solitudini. Ele par și devastatoare în poezia dumiană, dar și generatoare de suflu creativ.

Aveți o eroare la ultimul cuvânt din text: corect, „zile”.

Ce mi se pare mai bine realizat, în acest volum, nu sunt versuri memorabile (deși acestea n-ar lipsi cu desăvârșire), nici reflexivitatea (nelipsită nici aceasta, cu nuanțe prea puțin vag filosofice sau pseudofilosifice; mai degrabă o sinteză a înelepciunii limbii române), ci atmosfera versurilor, care face și din sintagme/ structuri obișnuite (unele la limita clișeului) opere de artă.

Felicitări, încă o dată, și mult succes!

„comparație”, nu „pomparație”

Atât de simplu, și totuși atât de duios și profund este acest micropoem! La început mi s-a părut că se dorea o pomparație acolo, însă am observat, la a doua lectură, și simetria. O simetrie destul de credibilă, fiindcă - nu-i așa? - picătura este și ea viață, chiar dacă se stinge așa de ușor, lacrimă de nor. Fotografia nu este prea artistică, însă e suficient să accentueze sugestia din versuri.

Că suntem sau nu în rând cu lumea, că ieșim din rând, că ne trece rândul, oricum ne vine odată și odată rândul. Parafrazându-l pe Ioan-Mircea Popovici, aș zice că rândul șerpuiește printre minuni, „ca popândăul prin livada cu pruni”.
Deși încadrat la „personale”, textul acesta nu ar avea mai nimic personal, ci vine din înțelepciunea acestei limbi și acestui popor.
Îți mulțumesc, Ottilia, atât pentru trecerea și citirea printre rânduri, cât și pentru păstrarea rândului/ rândurilor!

Incipitul pare puțin incoerent, însă textul este sensibil și bunicel, în special prin finalul destul de reușit.

Analogia „frunză” - „om” nu este nouă, dar particularizată aici. Nu putem vorbi de o simplă personificare. Nu lipsește, desigur, sugestia morții, mai ales prin versurile finale. Altfel spus, un alt fel de a scrie despre omul călător ca frunza în vânt.

Cred că este printre puținele texte (nu neapărat ale tale) unde excesul metaforic și de alți tropi nu eludează substanța poetică. Greu de încadrat acest text: ermetism inserat în pasaje oscilând între onirism și existențialism. Transmite, paradoxal, o stare de liniște, chiar dacă structurile lirice se perindă pe undeva la granița dintre anxietate și angoasă.
Mă bucur să mai citesc un text scris de tine.

A sw citi cu virgulă după cuvântul „departele” de la începutul celui de-al doilea rând al comentariului meu; de asemenea, „modificat”, în ultimul rând. Oricum, cred că se înțelegea.

Mulțumesc frumos, doamnă Teleoacă, pentru opiniile critice. Sigur că acele antonime, „aproapele” - „departele” au fost utilizate de mai mulți, eu însumi mai folosind acești termeni, încă de acum vreo douăzeci de ani, într-un text cu un alt subiect, unde „jocul„ se petrecea în oglinda orizontului.
Versurile acelea două așa au venit, referindu-se la starea de moment, deși „lumina” este unul dintre laitmotivele a ceea ce scriu. Am fost și eu contrariat când scriam, m-am oprit puțin, apoi am continuat, convins fiind că voi găsi o altă stare, când aș putea modifica și utimele patru-cinci versuri, prea imperative și oarecum didacticiste.
Drept urmare, am eliminat patru versuri inutile din prima strofă (chiar dacă spuneau ceva, dar erau cam redundante), am mdoficat și cele două versuri „incriminate”, și finalul, dând o cu totul altă conotație.

Vă mulțumesc frumos pentru impresii!
Ottilia, de fapt, dincolo de lexicul textului, venit spontan și intuitiv, „năframa” aceea a timpului nu este ceva dorit. Poate de aici speranța (sau, poate, iluzia) că nu totul se va șterge odată cu timpul. Dacă detaliile par fragile, n-ai teamă, nu se sfărâmă așa ușor! Indiferent cum ar fi interpretată „materia” lor, doar aparent delicată. Glumesc, dar nu prea. Mă bucur că ai găsit ceva de remarcat.

Domnule Popovici, RodadoR nu va suferi niciodată la intemperii. Fiindcă acolo este un magician, care, cu bagheta sa (magică, desigur), dă tonul ploilor. Și-o să plouă în gând sau, poate,-n cuvânt, însetații să strângă roua visului blând. Sau, poate, din cremene, izvorî-va o apă, curgând, în șuvoaie, peste lumea cea stearpă, să ajungă o vară, pustiul să-l ude, să-i fie de-ajuns omenirii zălude.