George Pașa

Mulțumesc tuturor pentru însemnele luminoase, atât colegilor care au comentat aici, cât și redactorului care a recomandat semnalul editorial. Sper ca „pașadinele” să aibă și ecoul pe care și l-ar dori. Maria Gheorghe a muncit foarte mult la traducerea vesurilor cărții, iar mulțumirile mele nu vor fi niciodată îndeajuns.

Valeriule, tu ești editorul pe care l-am mai enervat câteodată, dar știu că nu te-am supărat prea mult, fiindcă amândoi am dorit ca volumul de față să iasă de la tipar ireproșabil. Rafinamentul poate ține de substanța cărții, fiindcă expresia poetică cred că nu are nimic ieșit din comun.

Ottilia, sper că volumul de față va ajunge - azi, mâine, poimâine - și la inima ta.

Doamnă Alexandra Alb Tătar, eu sunt mai sceptic în ceea ce privește consacrarea speciei literare poreclite astfel de mine. Dacă se va întâmpla acest lucru, orizontul de timp este foarte îndepărtat. (Re)descoperirea acestei „integrale poetice” nu poate fi făcută altfel decât prin lectură.

Domnule Teodor Dume, mă bucur că v-a atras această carte și, mai mult, că i-ați înțeles bine esența.

Doamnă Iulia Elize, vă mulțumesc pentru urări. Vă spun doar că invidia nu este un sentiment nobil, de aceea nu ar trebui să vă mai încerce.

Vasile Mihalache, suflul meu este lent, nu scriu zilnic, doar atunci poezia își cere drumul spre lumină. Ai mai citit din ceea ce am scris și știi că mai am cicluri poetice de pașadine în două volume anterioare. Acestea din volumul de față au fost scrise pe parcursul a trei-patru ani. Vreo doi ani și ceva a lucrat Maria Gheorghe la traducerea lor.

Domnule Profesor, aș zice specie literară, nu gen literar. La pesonajele amintite de dumneavoastră le mai adaug și pe cele ale cărții: Gisela și haidamacul. Vă mulțumesc pentru că ați avut impulsul de a scrie câteva rânduri pentru carte! Sigur, nu numai pentru atât, ci și pentru ajutorul și sfaturile pe care mi le-ați dat de-a lungul timpului. Eu pot oferi altora steaua albastră. E suficient să ne vedem și să ne privim în ochi cu prietenie și dor de poezie.

Încă o dată, mulțumirile autorului acestei cărți!

Felicitări pentru această carte și mult succes mâine, când sper să emoționezi publicul cititor. Fiindcă am avut bucuria să citesc această carte, las aici câteva gânduri, fără pretenția de lectură critică.

O poezie vindecătoare și sapiențială

Vorbesc despre o poezie sapiențială, dar nu în sensul consacrat al termenului, fiindcă nu există propriu-zis un limbaj sentențios, cu înțelepciuni morale/filosofice. Dacă ele există, sunt într-o proporție prea mică. Ideea este că, dincolo de arta expresiei poetice, lirică, în esență, cu un imaginar poetic bogat, dar și cu o exprimare directă, unde contează mai mult tensiunea ideii poetice, se află înțelepciunea unei existențe din care aflăm că fără Dumnezeu suntem doar pulberea răscolită de vânturile dezamăgirii, frăr a găsi vreo semnificație vieții.
Sunt multe poezii care au puterea de a scăpa de patina nemiloasă a timpului, iar în altele există versuri memorabile sau întregul este bine consolidat. Dacă aș începe cu poezia care dă titlul volumului, niciodată nu spune unei zile că e ordinară, aș remarca faptul că tonul ironic-amar se prinde foarte bine în plasa textului, Textul ar putea fi citat în întregime, însă păstrez doar aceste versuri: „perna lumii s-a descusut pe-o margine/cad fulgii cine mai știe cărei păsări// cu gâtul frânt”. Până la urmă, fiecare zi este importantă în devenirea lumii, cum dacă o notă ar fugi de pe partitură ar strica armonia cântecului.
Ottilia Ardeleanu scrie aici și o poezie a comunicării cu Dumnezeu, într-un limbaj oarecum nonconformist, departe de atmosfera litaniilor religioase: „de câte ori la ușă/bate cineva firav/îmi zic Dumnezeu iar a răms pe drumuri/deschid și El se rușinează nu știe cum să înceapă/să-mi explice El mie este înjositor// Îl privesc fără milă// Îi fac semn să intre/dar El rămâne pe prag/între mine și lumea de-afară” (Dumnezeu ca de obicei). O altă poezie remarcabilă, în care Dumnezeu rătăcește în aparență prin lumea noastră artificializată și consumistă, este mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă. Este un Dumnezeu pe care nimeni nu pare să-L mai vadă, fiecare fiind preocupat de automatismul zilnic, în care El își găsește din ce în ce mai rar locul. De aici și întoacerea Acasă, după ce apăruse izbăvitor printre oamenii rătăciți de El și de sine. Singură ființa poetică pare să recunoască un rost al Drumului: „Doamne cum să-ți iau eu bani pe drumul pe care/L-ai făcut anume pentru mine”. Un text ceva mai ghiduș pe aceeași temă este și în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură liniște și iubire, în care oamenii sunt văzuți ca niște jucării învârtite din cheie de un Dumnezeu îndrăgostit de joc. Și cum să nu fie, odată ce El este primul artist al lumii. Până la urmă, așa cum spune și titlul, Totul s-ar putea reduce la numai atât (dar cât de mult și cât de greu de obținut într-o lume care se complică inutil și a uitat gustul simplității): căldură sufletească, liniște interioară și iubire (căci Dumnezeu nu este altceva decât iubire). Din același impuls al simplității pleacă și versurile poeziei ce este de știut Doamne pe lumea asta: „regnul este prea ciudat metamorfozat/sau poate prea tehnologizat/în loc de rugi ascultăm manele/și ne închinăm celor pentru care/ poți muri doar trăgând un fum/nici măcar nu am mers prea mult în genunchi/Doamne/insuportabil/mă dor”.

Sunt foarte multe poezii memorabile pe aceeași temă sau pe altele, dar critica literară va observa, probabil, mult mai bine decât mine. Nu-mi rămâne decât să citez câteva versuri dintre acelea care mi-au plăcut foarte mult (fără a știrbi, sper, importanța întregului): „o cafea amară șerpuiește seducătoare de parcă m-aș uita/în ochii tăi ziua sparge orice amintire” (singurul meu câștig în viață); „tăcerea este un dirijor tânăr// singure în reverberație/dezamăgirile” (singură în orchestră); „mi-e dor/să decorăm universul cu/ răsetele noastre” (viață în oglindă); „cine ar fi crezut că/îi e sete mă uitam/aiurea după fluturi/(...)/ mâinile îmi tremurau/și trupul/cană s-a făcut” (acel trecător); „mă și aștept la o zi cu furtună care/să-mi deturneze toate zborurile către sufletul tău” (afurisită mai este); „viața este o golgotă de oameni/nu încetează să se bucure de răul făcut” (ziua mea aldină de la tine începe) etc.

Eu nu am de ce mă plictisi, domnule Tatar. Nu știu de unde ați dedus acest lucru. Nu scriu din plictiseală (poate vă este familiar acest lucru), ci din vocație!

Maria, probabil va fi și un semnal de carte despre volumul „Pașadine”, nu trebuia să te grăbești cu „dezvăluirile”! Tu știi că eu glumeam aici.

Un articol în care se punctează doar ceea ce pare necesat din punct de vedere estetic și etic. Sunt și niște trimiteri interesante la posibile reverberații ale scriiturii autorului. Fragmentul din piesa de teatru nu mi se pare concludent, dar nu poți ști mai mult decât citind cartea.

Felicitări autorului și recenzentului! Aleg din zisele de aici asta:
„Cuvintele bune, cuvintele blânde sunt rupte din Rai. Cad la mare cinste, ar spune cronicarul. Mângâiate-n moliciunea miezului de șoaptă, cu zbaterea lor domolită, cu împăcarea lor cea fără de prihană, devin ființe vii, oițele câmpului într-o limbă ca a noastră – mlădițe ca un spic de grâu. Mă paște gândul. Nu se cade. Lasă-l în legea lui. Slugă la dârlugă. Cu noaptea-n cap. Teleleu- Tănase, de doru’ lelii și unde-a înțărcat mutu iapa... Păcală, Tândală și vărul lor de împrumut Ivan Turbincă, pe drumeagul de țară-n toi de vară, când cucu cântă prin zăvoaie, când dădeau ei nas în nas, nu puteau vorbi decât așa, în dodii, să-și măsoare usturimea limbii.”

Am tot ezitat: să vă răspund, să nu vă răspund... Din păcate, n-ați înțeles ceea ce am vrut să zic. E foarte simplu: mulți oameni au suflet de poet, dar nu au talentul de a exprima poetic ceea ce simt și gândesc. Crtica literară este - s-a spus deja - o recreare a operei. Fără acest suflet de poet, oare ar putea criticul literar să-și realizeze menirea? Toată teoria literară și toată știința limbii nu l-ar ajuta decât foarte puțin, fiindcă totul ar fi o demonstrație rece, lipsită de un ceva care să-l apropie de tainele creației literare. La fel, poetul este primul critic al operei sale (unii spun că ar fi cel mai exigent). Aș putea să vă dau exemple destule de poeți buni și foarte buni care au fost și critici/teoreticieni literari, dar numesc doar câțiva: Valery, Mallarme (scuzați lipsa diacriticelor), Gheorghe Grigurcu. Alex Ștefănescu a scris și poezie (e adevărat, nu a excelat în acest domeniu). Prozatori foarte buni care au fost și teoreticieni ai literaturii sunt și mai mulți. Doar două nume celebre: George Călinescu, Umberto Eco.
De aceea, mi se pare că epigrama dumneavoastră nu se potrivește decât în cazul pretinșilor poeți și pretinșilor critici literari. Probabil pe ei i-ați avut în vedere.
Cu stimă,
George Pașa

Fiecare om are spațiul său sufletesc, dar se mai întâmplă ca spiritele să se întâlnescă într-o rezonanță care ține, așa cum bine spune domnul Cozan, de un misterium tremendum. Mie îmi place cum scrie Antonia, însă aici mi se pare că a atins un vârf al potențialului său creator. Argumente? Ele sunt în însăși ființa textului. De aceea, n-aș vrea să răpesc farmeecul lecturii și las steaua meritată să strălucească pe cer, acolo unde spiritele întâlnesc divinul.

Dihotomie, dihotomie, dar cam așa ar trebui să fie și un adevărat poet, și un adevărat critic literar. Zădărnicie este oricum în toate, dacă nu găsim un sens. Asta e!

Cel mai mult mi-a plăcut ceea ce se spune despre motanul Picasso. Mi-aduce aminte de poza aceea în care stătea ca un lord pe rafturile de cărți. Cam atât pot să spun deocamdată, dar „tot e mult decât nimic”. Mai multe voi spune după ce urc iar pe dig și-o să văd, dintr-odată, totul. Oricum, simt că povestea continuă, fiindcă e lăsată în coadă de pește.

Felicitări pentru această nouă carte de aforisme! În „Vitralii pe un interior scorojit”, despre care am scris, cândva, pe internet, am descoperit destule aforisme foarte bune. Presupun că și această carte este cel puțin la fel de interesantă.

Mult succes!

Sigur, articolul mai are hibe, dar tot este bine că se mai scrie despre poezia care merită atenția. Am citit de multe ori pe aici texte scrise de Gabriel Nicolae Mihăilă, chiar dacă nu am lăsat vreun semn de lectură. Este un poet talentat, dar, ca în cazul oricărui poet, evoluția sa depinde și de permanenta căutare a unui drum cât mai personal în ceea ce scrie. Spre exemplu, utilizarea englezei într-un text în română (frecventă și la alți congeneri ai săi) mi se pare un neajuns, un tribut plătit unei mode. Chiar titlul este în engleză. Cred că resursele lexicale ale limbii române nu au fost epuizate. Glumind amar, poate că are dreptate, fiindcă se mai scrie, încă, în limba română, în loc să scrie într-o alta, prin care s-ar putea afirma mult mai bine.

Oricum, îl felicit pe autor și îi urez mult succes în literatură!

E un alt fel de a spune că toți derivăm din Unul. La finalul acela, oarecum polemic, prefer să nu răspund (nu pentru că n-aș avea ce zice, dar - sper că voi fi înțeles - ar fi necesar un întreg eseu).

Titlu, pe acela

Texul este bine scris. Îmi place mai mult ultima strofă. Vă citesc textele, chiar dacă nu (mai) las vreun semn de lectură.

Că textul e scris bine sau rău... nu știu. Că ești poet... ți-am mai zis. Totuși, ai putea găsi un tilu mai original, nu acela al unui roman arhicunoscut.

Nu degeaba zicea Bâncuși că „orice simplitate este o complexitate rezolvată”. Cam așa se întâmplă și cu textul acesta al lui Teodor Dume, un text plin de sensuri, în care se poate spune că îi reușește destul de bine resemantizarea unor clișee lexicale, cum ar fi aceea a ființei noastre fenomenale asemenea nisipului spulberat de vânt sau a căutării („cotrobăirii”) în cer a unor răspunsuri despre ființa noastră numenală.
Este un text al stărilor omului în confruntarea cu necunoscutul (al misterului morții, dar și al esenței vieții), al necesității expierii prin suferință și rugă, dar și al unor reflecții adânci asupra condiției omului, confruntat, pe de o parte, cu egoismul materiei, iar, pe de alta, cu transcenderea dincolo de lucruri, unde se află ființa noastră autentică. Dacă, inițial, finalul textului mi s-a părut a fi de un orgoliu luciferic, recitind de mai multe ori, mi-am dat seama că sensul este total opus: sfârșitul nu este, de fapt, decât un nou început, când Dumnezeu („centrul universului”) trece prin noi și transcende sufletul eliberat din materie. Nu este ceva nou, dar felul cum o spune autorul este poetic și pătrunzător.

Nu știu dacă textul acesta e chiar de trei stele, dar le mulțumesc cititorilor mei constanți pentru atenția acordată, făcând astfel textul mai vizibil, fiindcă altfel nu se putea și ar fi trecut neobservat, ca și altele (nu numai din pagina aceasta). Am remarcat faptul că toți v-ați oprit la cele două versuri, în care, de altfel, se află poate singurul moment de efuziune lirică, celelalte secvențe fiind mai conceptuale. Sigur că „a deriva” nu-i totuna cu „derivă”, nici eu nu am spus altceva. Vreau să adaug doar că „arta derivei” nu se referă neapărat la literatură sau la artă în general, ci (și) la deriva în viață sau în societate. Până la urmă, și textul acesta poate fi, pentru cititorii care nu sunt atrași de scrisul meu, o altă formă a derivei. Și ar avea și ei dreptate. Nimeni nu este deținătorul absolut al adevărului.

Vă mulțumesc frumos pentru impresiile domniilor voastre!

Scuzele mele, mă refeream la poezia „În zadar în colbul școlii”. Poate corectați și la verbul „așază”.

Am citit toate elegiile pe care le-ați postat în ultimul timp, iar aceasta mi se pare mai reușită, nu neapărat din punct de vedere estetic, ci, mai degarbă, pentru faptul că are mai multă coerență, nu se mai sare,decât într-o măsură mică, de la o idee la alta. Nu mă împac totuși cu exagerearea utilizării semnului „&” în loc de „și”, mai ales că a devenit deja un clișeu al poeziei actuale. Nu știu care este relația dintre genetica urbană și arta de a muri, însă mă voi mai informa și voi mai medita la aceasta. Finalul îmi place ca idee, chiar dacă viziunea mea este puțin diferită, bazându-se pe o viziune mai mistică a vieții. Adică eu cred că Eminescu a dat pe deplin răspunsuri și la arta de a trăi. Numai dacă ne gândim la finalul din „ Numia poetul...”: „Și trăiește, chinuiește/Și de toate pătimește/ Și-ai s-auzi cum iarba crește.”

Înstrăinarea nu presupune neapărat ură, nici gânduri negative, cum nici suflet pervertit.

Mulțumesc!

Cam așa e, numai că mutarea aceea finală o face Altcineva.

Mulțumesc!