George Pașa

Îmi place că mai reveniți, din când în când, la cântec, mai precis, la armoniile consacrate ale acestuia. Și mesajul, și expresivitatea textului mi-au plăcut. Un text demn de a fi închinat celor sărbătoriți, „ca un nou izvor/și un nou început”.

Un text sensibil, cu destule urme de poezie. Ar fi putut fi mai multe, dacă nu s-ar fi căzut în declarativismul care impietează cumva asupra reflexivității textului, mascată de surâsul unui eu conștient că încă n-a ajuns, încă, la sine. Esența sa umană poate fi chiar foarte aproape, chiar la un milimetru distanță, cum pare să sugereze eul poetic de aici. Ideea renașterii prin sufletul/ lumea/ ființa persoanei iubite nu este una nouă, dar poetul îi dă o notă personală. Desigur, nu lipsesc nici aici unele glumițe, însă, chiar reușite, rup cumva armonia pe care, altfel, ar fi avut-o acest text. Nu înseamnă că nu țin și ele de un stil personal, pe care l-am remarcat de-a lungul timpului în ceea ce scrie Valeriu Barbu. Aceste lucruri le spun după mai multe lecturi ale textului, fiindcă după prima, asemenea oricărui cititor obișnuit, am avut în vedere, în special, expresivitatea și latura emoțional-reflexivă.

Oricum, dacă m-am oprit aici, să se știe că este de bine.

Vă mulțumesc tuturor pentru impresiile de lectură și pentru aprecierea textului.
Da, Ottilia, un șir nesfârșit de vieți.
Răzvane, sfera e ideală, nu materială. Chiar dacă se vorbește despre „corpul” nostru astral.
Domnule Dume, v-am mai spus că nu scriu cu intenții de poezie filosofică. Totuși, este drept ce spuneți. În ceea ce scriu, filosofia este implicită, nu explicită.

De ce să nu recunoaștem: fiecare autor se bucură atunci când îi sunt percepute creațiile. Ceea ce reușește aici domnul Dume. N-aș zice însă că atitudinea aceasta ar fi ceva nou în creația mea. Poate că ar fi un accent mai mic pe expresivitate, fiindcă, de obicei, aceasta însoțește, în ceea ce scriu, reflexivitatea sau/și ambiguitatea.
Suntem oameni, nimic mai mult, domnule Popovici. Erorile ne pândesc la orice pas. Important este să le depășim, pentru a rămâne oameni. Cam acesta ar fi unul dintre adevărurile despre om.
Repet, domnule Rachieriu, suntem oameni. Avem și n-avem limite, în același timp. Acestea sunt un dat ontologic. Eu mă refeream la acelea impuse de ceilalți. Ne depășim, uneori, limitele, dar dăm peste alte și alte limite, până sfârșim... în nesfârșire.

Vă mulțumesc pentru semnele dumneavoastră de lectură!

M-a impresionat această scriere în proză. Are efect eliberator. Acum, când reciteam, mă gândeam să citez un pasaj care mi-a plăcut mai mult, însă am observat că s-a referit la el domnul Popovici. Cred că nimic nu e pierdut, odată ce în suflet se păstrează amintirile dragi. Atunci înstrăinarea nu-și mai face efectul cu aceeași forță.
Limbajul este bine ales, clar, coerent, precis, încât redă fidel conținutul. Chiar și rarele inserții ale stilului indirect liber au efectul scontat. Nu este o scriere ieșită din comun prin cine știe ce tehnici narative novatoare, însă stilul este, în mod cert, unul de calitate. Dacă va fi publicat în vreo carte sau într-o revistă, mai sunt necesare vreo câteva corectări ale punctuației.

Iată că poezia se poate împaca foarte bine cu realul și cu mitul. Există aici o „încercare a Labirintului” personalizată, cum de altfel mitologia generală se împletește cu una personală. Mă bucură, de această dată, că s-a revenit la versuri unde muzica (și exteriorizată, și interiorizată) se îmbină cu simbolistica și emoția poetică. Dincolo de recurența unor motive poetice specifice stilului auctorial (adecvate aici), cel mai mult îmi place faptul că eul poetic este o natură dilematică, legând prin fire nevăzute amintirea de regăsire, gândul de emoție, matematica de poezie. Totul pe aceeași Plajă cu Suflet.

Cred că în versul al doilea s-ar putea spune: „până ce gândul”, spre evitarea dizarmoniei.

Răzvane, păcat, totuși, că nu vrei să ții cont de opiniile care te-ar putea ajuta. Reflexivitea rece a acestor versuri (de fapt, a enunțurilor așezate în formă de vers) nu e poezie. Greșești dacă spui că reflexivitatea nu transmite și emoție. Atunci, versurile lui Eminescu din „Glossă” și din multe alte poezii cu substrat meditativ, cele ale lui Rilke, Trakl, Pasternak etc. cum de transmit și emoție prin conținutul lor reflexiv? La fel, nu cred că nu știi de formulările pleonastice, ci le utilizezi în mod voit. Poate fi un mijloc de expresivitate, dar nu trebuie exagerat.
În fine, este problema ta cum vezi actul poetic. Dar cum și eu respect adevărul, nu am cum să apreciez o asemenea viziune. Toate cele bune!

Am vrut să spun: „oraganicității limbii”. Iertare!

Neajunsul acestei tehnici de scriere - la care eu am cam renunțat, folosind-o foarte rar - este acela că e destinată, în primul rând, lecturii în gând, când poți alege diverse modalități de citire, pe când la lectura cu voce tare trebuie să lași doar anumite pauze, astfel încât se pierde ambiguitatea scrierii. Spre exemplu, în gând pot citi așa: semn că respir, din când în când, tăcerea”, dar și așa: „din când în când, tăcerea sapă în pereți” etc. Chiar dacă se referă cumva la ideea unei abluțiuni, asocierea dintre limba română și baie nu-mi place. Desigur, e părerea mea. Pentru tine sunt convins că înseamnă mult și respect „ritualul” ales. La fel, e posibil să nu fiu eu în dispoziție prea romantică, astfel încât și imaginea poetică a absorbirii poeziei prin toți porii (o imagine frumoasă, de altfel) nu-mi pare așa de spectaculoasă. Oricum, aș găsi și ideea organicității poeziei, pe care, probabil, ai sugerat-o și prin acea imagine.
Spor la scris!

Comentariul nu prea are legătură cu textul meu, însă vă mulțumesc pentru încercarea de a spune ceva.

Mulțumesc mult pentru observațiile utile. Acolo este rimă, chiar dacă nu feminină, cum vrea, într-un alt „capitol”, Albăstruiul. Voi găsi niște soluții, nu pot să le preiau pe ale tale, excepție făcând (dacă nu voi găsi altceva) inversiunea „fi-voi”, pe care am mai utilizat-o, chiar în aceeași locuțiune. Voi corecta, în mod sigur, inclusiv pe site, formularea „să nu mai scoți capul afară”. Acolo nu cocofonia ar deranja cel mai mult (să nu uităm că și Eminescu, la care faci referire, a preferat-o în favoarea păstrării ideii), ci o altă alăturarea supărătoare.
Dacă tot zici de Eminescu, să ne amintim că el a preferat versul alexandrin în ”Scrisori”, nu de 18 silabe, ca aici. Dar nu cred că te-ai referit la vreo paștișare a stilului eminescian.

Îți mulțumesc, încă o dată, Petru-Ioan Gârda!

Nu aș vedea încadrarea la ”Texte filosofice”, fiindcă poezia și filosofia sunt domenii ale spiritului distincte, chiar dacă, uneori, se întrepătrund. Oricum, ați observat foarte bine tematica poemului, fiindcă „albastrul divin” vine tocmai din ceea ce doream, cu ani în urmă: o poezie pătrunsă de suflul divin. Sigur, nu putem scrrie mereu așa, fiindcă divinul se reflectă, nu de puține ori, și în cele aparent mărunte aspecte ale realului.

Fac și o corectură: „le este... dator mării și poetului exilat”.

Cartea Albăstruiului începea acum doi ani, tot în zi de august. Încă de pe atunci doream o continuare a poemului, dar aceasta a venit abia anul acesta, când am găsit starea necesară. Poate unde 2017 este și Anul Ovidius, unul dintre poeții îndrăgiți de mine. Mai este de scris și sper să am suflul creator pentru a o termina cât voi mai avea zile pe acest pământ. Spun aceasta fiindcă inspirația mea este mai ciudată, în sensul că nu scriu mereu la fel: fie gândul îmi este condus de melodicitate, fie ia calea versurilor albe. Rar pot impune eu ritmul.

Domnule Popovici, prietene, sunt aproape sigur că poemul acesta îi este, într-o măsură importantă, dator mării și poetului exilat. Ați fost martorul genezei poemului, când, la fel ca acum, ați venit să-i luminați calea.

Doamnă Alexandra Alb Tătar, efortul dumneavoastră de a vă exprima opinia asupra acestui „capitol” și asupra imaginii de ansamblu a „textelor albastre” este de apreciat. Nu am suficiente cuvinte de admirație pentru aceasta. Totuși, într-un
loc mi se pare că exagerați: da, nu sunt un autor al momentului, dar nici al veșniciei, fiindcă veșnicia este pentru cei aleși, iar eu nu mă consider așa. Se pare totuși că v-ați referit la cele eterne, opuse efemerului, iar în sensul acesta aș spune și da, și nu.

Vă mulțumesc pentru lectură și aprecierea textului!

Domnule Rachieriu, construcția „în... van și zădărnicie” este pleonasm. În rest, spuneți ceva pe aproape de text. Vă mulțumesc!
De asemenea, mulțumesc redacției pentru evidențiere. Este primul meu text, în prozodie clasică, recomandat pe acest site. Nu e puțin lucru!

Iulia Elize, titlul nu avea legătură cu ceea ce ați spus dumneavoastră, ci cu spusele domnului Racheriu, ale cărui comentarii mi se par, de multe ori, bizare. Eu am zis: „Unde dai și unde arde”, așadar e o parafrază, cu totul altceva.

Ottilia, e o artă poetică, însă poetica s-a dovedit, până la urmă „arsă”, adică deja fumată, să spunem așa. Sigur, nu înseamnă că nu aduc ceva nou, iar tu ai observat acest lucru. Vorbeam de „leduri”, și tu ai aprins unul, așa, în ciuda Albăstruiului, care e mai deștept decât eul poetic de aici.

Vă mulțumesc pentru lectură și pentru impresiile de aici!

Și eu am înțeles ironia dumneavoastră, Iulia Elize. Drumul acesta nu are cum să fie frumos, frumosul artistic este cu totul altceva. Ledurile și cipurile pot să stea mult mai bine la poezia „programată”, eu scriu altceva.
Domnule Rachieriu, pe dumneavoastră nu pot să vă contrazic, fiindcă ar fi pierdere de vreme. Toate cele bune vă urez!

Sunt ca niște singurătăți prinse între mrme/umbre, singurătăți locuite sau care ne locuiesc.”Zâmbetul acut” ascunde, cumva, împăcarea cu aceste solitudini. Ele par și devastatoare în poezia dumiană, dar și generatoare de suflu creativ.

Aveți o eroare la ultimul cuvânt din text: corect, „zile”.

Ce mi se pare mai bine realizat, în acest volum, nu sunt versuri memorabile (deși acestea n-ar lipsi cu desăvârșire), nici reflexivitatea (nelipsită nici aceasta, cu nuanțe prea puțin vag filosofice sau pseudofilosifice; mai degrabă o sinteză a înelepciunii limbii române), ci atmosfera versurilor, care face și din sintagme/ structuri obișnuite (unele la limita clișeului) opere de artă.

Felicitări, încă o dată, și mult succes!

„comparație”, nu „pomparație”

Atât de simplu, și totuși atât de duios și profund este acest micropoem! La început mi s-a părut că se dorea o pomparație acolo, însă am observat, la a doua lectură, și simetria. O simetrie destul de credibilă, fiindcă - nu-i așa? - picătura este și ea viață, chiar dacă se stinge așa de ușor, lacrimă de nor. Fotografia nu este prea artistică, însă e suficient să accentueze sugestia din versuri.