George Pașa

Cred, Aurel, că făceai trimitere la Petre Țuțea. Scuzele mele!

Nu sunt unul dintre cei care se omoară după limbajul licențios în literatură, deși, fără ipocrizie, am mai citit asemenea literatură, fie mai veche, fie mai nouă. Contează ca acele cuvinte să fie la locul lor și să nu epateze gratuit. Ție îți reușește cât de cât. Pare-mi-se că aici mergi puțin pe linia unui naturalism reînviat, cu unele accente psihologice.

Nu știu de ce nu apare titlul în lista de texte. Deși mie nu îmi place titlul ales ("curv" fiind, în opinia mea, un cuvânt neinspirat), nu cred că era motiv să fie înlocuit.

Succes cu noua carte!

Sunt câteva aspecte deosebit e interesante ale volumului de versuri \"cartea Alcool\", aspecte pe care Florin Caragiu le scoate bine în evidență. Mai întâi, această relație dintre tradiție și inovație pe care orice operă valoroasă le-a avut în vedere. După aceea, punctul de plecare pe care îl găsește în cartea \"Întoarcerea autorului\" de Eugen Simion, carte ce mi-a trezit și mie un deosebit interes încă de la prima lectură. Poate preluarea acelui titlu pentru articolul de față nu știu dacă este cea mai potrivită. Exprimarea opiniei că titlul cărții lui Ion Mureșan nu este decât aparent paradoxal e în acord și cu propriile mele impresiiȘ la fel, ideea \"camuflării sacrului în profan\".
Ținând cont că s-a vorbit mult în acest an despre volumul respectiv, Florin Caragiu vine cu unele observații cu totul noi, insistând mai puțin asupra structurii de \"suprafață\" și concentrându-se asupra celei \"de profunzime\".
Este aici un articol bun și, de aceea, îl evidențiez.

Mi-au plăcut în special versurile aflate între ghilimele. Poate că ar mai fi trebuit ceva după final. sau cititorul trebuie să urmărească și el \"arabescul de pe chimonoul... albastruȚ?! Poate, fiindcă și titlul parcă ne cere să ne lăsăm plăcerii de a vedea. Dincolo de...

P. s. Îmi place fluturele de pe umărul tău. Seamănă cu un sărut.

Iarina, Maria, Katia, Daniel, Silvia, Cristina,

La 12:21 ne găsim pe Țărmul înalt. Vom coborî pe Plaja cu suflet și acolo vom vedea mai multe. Atunci, când din ape, va ieși fata mării.
Acum e doar un prolog pentru un dialog, sper, folositor pentru toți, spre luminarea cu poezie a întunericului ce ne paște din umbră.

E și despre timp, dar mai mult despre înfrățirea-n cuvinte (și ea, dicolo de timp și de timpuri). Mulțumesc, Maria Gheorghe! Mai ales că, după câteva luni, se mai oprește cineva la unul dintre textele mele.

Eu totuși, ca un naiv, cred în continuare că fiecare creator trebuie să fie în concurență doar cu sine, să se autodepășească. Spun acest lucru fiindcă, din păcate, concurența dintre creatori duce la ceea ce spuneai: invidia, care, fie și „amicală”, tot ignobilă este. Opusul acesteia, admirația, ar trebui să fie prezentă când ne place un obiect estetic.

Mulțumesc pentru felicitări!
Cu același respect,
George

Impresia mea este că, de la un volum la altul, Teodor Dume scrie tot mai bine. O voce poetică mai sigură, care s-a eliberat de disonanțe, cu un patetism moderat. În volumul acesta pot spune, fără a greși, că predominantă este estetica neoexpresionistă. De asemenea, aici sunt prezente și cele mai frumoase poezii de dragoste publicate de dumneasa. Mi-a plăcut cartea, nu doar pentru că se apropie de acea poetică spre care eu înclinam atunci când scriam un poem-manifest.

Felicitări și mult succes, domnule Teodor Dume!

Abia astăzi am văzut acest semnal de carte. Cum v-am mai spus, într-un alt loc, mă bucură sincer realizarea dumneavoastră și vă doresc mulți cititori pe măsura a ceea ce este inclus în această carte. Am citit și miniantolgia pe care ne-ați oferit-o aici, regăsind unele dintre versurile pe care le mai citisem. Știu că ați refăcut, inclusiv pe acest site, multe dintre textele postate anterior.
Ce cred eu - din ceea ce am citit în pagina dumneavoastră - că vă recomandă ca pe o autoare credibilă: cultura poetică vizibilă, curajul de a deconstrui unele clișee de gândire/estetice, „scenariul” poetic prin care vă așezați versurile în matca unui lirism aparte - și de substanță, și de expresie - și, nu în ultimul rând, talentul poetic dublat (mai degrabă multiplicat) prntr-o asiduă muncă asupra cuvintelor, spre a deveni mai puțin „trădătoare” ale stărilor poetice.
Desigur, sunt mult mai multe aspecte care ies în evidență, ca, de altfel, și unele slăbiciuni estetice la care, totuși, ați mai renunțat, după cum văd aici. Mă refer la ceea ce deja știați și vi s-a mai semnalat: excesul de exclamații, care puteau da impresia de teatralizare a discursului.
Vreau să mai spun că îmi pare ceva deosebit (pentru unii poate fi o slăbiciune) trecerea, pe parcursul aceluiași text, prin cele mai diverse stări, chiar și opuse. Poate fi fascinant pentru poezie (mai puțin pentru cel care trece prin/ suportă aceste stări).

Felicitările mele și tot binele din lume!

Mulțumesc, Eugenia! Am procedat întocmai. Deștept băiat noul site! Păi dacă scrii d e s c h i s trebuie d e s c h i s și spațiul. Logic.

Eugenia, nu mă refeream la cineva anume, ci la sistem. Eroarea este cea deja cunoscută: „Forbidden You don't have permission to access /index.php/newtext/all/thankyou.html on this server.” Am încercat și azi, dar tot nu funcționează. De fapt, am trimis și pe e-mailul tău textul pe care încercam să îl postez încă de duminică.

Am fost prea lacunar și mă gândeam că voi fi înțeles greșit. Știam de problemele de pe site. Aia cu vreo câteva săptămâni era o glumă. Nu mă atac deloc, mal ales că nu eu am de pierdut. Oricum nu era cine știe ce text, așa că nu mai trimit. Când voi mai scrie altceva. Nu știu când, poate să dureze mai mult de câteva săptămâni!

Nu pot să mai postez texte. Mi se spune că nu am acces. Poate e o problemă temporară. Am să revin peste vreo câteva săptămâni.

Parcă mai mult ca altcândva întâlnesc în ceea ce scrieți aici formulări cu valoare aforistică, subiective, desigur, altfel nu ar mai fi poezie, ci filosofie. Mi-a plăcut atmosfera creată, vocea aceea lăuntrică râzbătând la suprafață uneori împăciuitor și consolator, alteori ușor acid. Zic și acum: pot să nu fiu de acord cu unele idei poetice, însă nu le pot nega poeticitatea.

Și steaua „rătăcită”!

Felicitări și pentru această nouă carte de aforisme, domnule Dume! Sper să fie cel puțin la fel de reușită ca „Vitralii pe un interior scorojit”, carte pe care o recenzam la data apariției sale (e adevărat, acolo nu erau doar aforisme). Cum zice și domnul Caragea, am observat că unele dintre aforismele domniei voastre rescriu altele cunoscute sau proverbe din înțelepciunea lumii. Aici, în opinia mea, poate fi și un plus (dacă ați reușit să spuneți ceva cu un caracter mai general, nu subiectiv), dar și un minus (dacă, fie și spunând ceva opus, nu atingeți cât mai multe subiectivități, astfel încât să meargă spre generalitate). Până la urmă, aveți dreptate: nu orice vorbă înțeleaptă poate folosi tuturor.

Este o imagine inedită aceea a trufiei rănilor. Dacă stau să mă gândesc puțin, ai dreptate. Este un fel de opoziție între umilința rănitului și trufia rănii. Uneori, ca printr-un fel de contaminare, și rănitul își etalează rana cu trufie. Există, altfel spus, și un fel de trufie a suferinței.
Sigur, aici este cu totul altceva, fiindcă rana aceea e dulce ca o minune (chiar dacă - nu-i așa?! - trufașă), iar pârâurile dulci duc spre cel iubit. Toate, chiar toate! Iar iubirea contaminează și pe alții. Explicația e la fel de simplă: orice virus se transmite cel mai ușor prin sânge sau prin respirație (poetică sau nu).
Scuzele mele că am fost cam explicativ, fiindcă stările și sentimentele nu se explică. Dar cum rar am în ultimul timp mai rar starea aceasta jucăușă...

Sunt frumoase și ultimele versuri, dar parcă devoalează ceea ce intuisem deja de la primele două versuri.Eu nu le-a mai fi scris, însă aș fi adăugat alte versuri care, vorba lui Blaga, să adâncească și mai mult misterul. Oricum, poezia aceasta îmi place. Păstrează ceva din stilul pe care îl recunosc. Iar adevărurile poetice, așa simplu cum sunt spuse, își ating menirea.
Mă bucură revenirea ta pe aici!

Îmi place textul acesta, fiindcă are nu numai un imaginar poetic de calitate, fior poetic, ci și idei la fel de reușite. Doar versurile „și ce luminoși și puri eram cînd ștergeam de pe noi/alte chipuri ce curgeau prin noi înșine” le-aș fi vrut altfel structurate, fiindcă am impresia că lipsesc niște cuvinte ca să aibă sensul intuit de mine. Deși e metaforică imaginea, mi se pare că nu poți șterge ceva care se află în interior. Poate dacă ar lipsi sintagma „de pe noi”. Adică nu văd cum ceva poate fi concomitent și exterior și interior. Posibil să nu fi înțeles eu.

Din ceea ce am mai citit prin textele tale, am remarcat această atracție pentru lumi îndepărtate, iar Pluto nu putea fi decât prietenul cel mai îndepărtat din Calea Lactee (desigur, nici simpaticul câine Pluto n-ar putea fi decât un alt prieten bun!). Mi-a plăcut această trecere bruscă de la Pluto la acel „tu”, care odată a fost apropiat, iar acum la fel de îndepărtat ca planeta susnumită, despre care nu mai știu dacă e fastă sau nefastă (oricum, mai puțin nefastă decât Mercur, aceasta fiind chiar mai apropiată). M-a impresionat, de asemenea, ambiguizarea finalului cu un fel de valență erotică a sunetului, ale cărui ecouri par la fel de îndepărtate. Durerea aceea - singulară, de altfel - are, totuși, ecouri și în durerea altora care pot trăi similar dezstrul. O tristețe parcă fără leac domină textul, dar și o lumină care atenuează absența. Lumină care vine - paradoxal sau nu - din chiar interiorul durerii.