Poezie
Trepanații
3 min lectură·
Mediu
Am plâns azi la un film românesc
de pe Cinemaraton despre istoria unei trepanații
pentru a salva viața eroinei
iubită din liceu și de chirurgul celebru de la o clinică,
nicidecum "măcelar"
Într-o barcă cu ea a tot lopătat,
a tuns-o zero chiar el, manual,
a sărutat-o pe creștetul capului,
i-a spus că numai pe ea a iubit-o
Titlul filmului era ceva cu "rochie albă"
de mireasă, pacienta abia o primise de la soțul gelos,
aveau deja un băiat și-o fată mică, isteață foc, leit ea
Am plâns mult în casă cu sughiț și apoi m-am spălat pe față,
din ochiul drept mi-a ieșit restul unei musculițe, încă vie
pe când mai trăia maică-mea acum doi ani, mă usturase ochiul
de parcă m-ar fi înțepat viespea, atunci când ea s-a stins
într-o vineri din finalul iernii 2021 după ce în decembrie
trecuse și de îmbolnăvirea cu Alpha Covid19 —
la sfârșitul lunii cuptor 2011 suferise dublă operație
pe creier, ca o eroină de film
Înainte să văd a doua jumătate a filmului meditasem la mama,
apoi îi promisesem poetului George Pașa într-un coment
rezultatul reflexiilor mele, ceva liric-epistolar grav:
"Mă voi mișca
și voi ajunge imediat
în altă parte
fără să mă clintesc
Sunt cel ce stau în săgeată
ca într-un nesfârșit vers
Tu ce mai cauți
dacă te-ai găsit în arcaș,
tu nu-ți mai ești arc
decât atunci când nu mai poți
să te întinzi, să te arcuiești drept
Cutremură-te, nu dărâma totuși nimic în jur,
fă-ți datoria în lume, trăiește cât de frumos poți,
agreează credința
supraviețuirii și dincolo
prin aceeași Iubire
de la un mine spre-un tine
și vei fi viu
Iubirea de-o știi săgeată
este și atunci experiență nouă, învață să lupți,
creează și menține totul
Supraviețuirea să-ți devină cheie și după moarte,
alții se urcă pe rădăcina ta de gingko biloba,
chiar dacă ți-e trupul neînsuflețit
De știi că tatăl tău a căutat și găsit calea,
atunci discuți cu acel om viu ce te-a făcut nepoet de mic
când îți citea poveștile "nemuritoare" și din "Halima"
De-ți amintești că mama ți-a dat chiar din trupul său viața,
te-a salvat în 1993 de la sinuciderea în ger prin Somova
îngenunchind și la Soare, și la Lună, și la Maică, și la Fiu
cu patru luni înainte de majoratul tău,
atunci nu mai ai avea deloc îndoieli — e bine
Ea, mama, ți-e vie, liberă
de atunci, din anul când ea avea cincizeci de ani și tu 17,
chiar dacă între timp
se odihnește
în mormântul de la țărmul mării, departe,
far pentru tine și ai tăi"
03890
0
Las la o parte impresiile de la început despre film, mai mult niște note de jurnal, și mă opresc la reflecții. Acolo, aș fi dorit ca și ultimele trei strofe, de un dureros realism, să intre în nota celor dinainte, ca să fie cu adevărat poezie.
Nu-ți mai tot zice nepoet, că îți pierzi încrederea în tine. Așa făceam și eu, când aveam săptămâni sau chiar luni când nu scriam nimic. Apoi, când îmi spuneam că nu voi mai scrie un vers, muza, de-a focului sau de-a dorului, venea.
Nu contează că scrii epic sau liric, ci să fie literatură.
În concluzie, poezia o văd în primele șapte strofe din „reflecții”, cu mandamentul că rândurile sensibile care urmează ar putea deveni pe măsura celor dinainte. Revino pe texte, fiindcă, după cum știi, nu contează cantitatea, ci calitatea (nu numai în literatură).