George Ene

E aici măreția Creatorului, care „mai întâi cheamă munții în cer”, „apoi adapă izvoarele cu stele”, și-n fine „leagă marea de țărm” (demersuri specifice inspirației). În momentul în care și-a sfârșit Lucrarea se odihnește (căci asta vrea să însemne așezarea mâinilor cruce), timp în care se produce un transfer: Poeta preia rolul Creatorului, hotărâtă să treacă la partea a doua a Lucrării Sale, de data asta complet umanizată, și anume să scrie un poem (la fel de măreț) despre iubitul ei. Dar nu-l vede, doar îl bănuiește („trupul încape cuvinte”). De aceea îl invită să iasă la vedere, să-l eternizeze… E o dedublare în care poeta suprapune altă dedublare – prin cuvinte care încap trupul, devenit trup de cuvinte… Constatarea poetei că iubitul ei nu e nicăieri ne poate sugera și faptul că el nu e pe măsura așteptărilor ei… Interesant poem.

E aici măreția Creatorului, care „mai întâi cheamă munții în cer”, „apoi adapă izvoarele cu stele”, și-n fine „leagă marea de țărm” (demersuri specifice inspirației). În momentul în care și-a sfârșit Lucrarea se odihnește (căci asta vrea să însemne așezarea mâinilor cruce), timp în care se produce un transfer: Poeta preia rolul Creatorului, hotărâtă să treacă la partea a doua a Lucrării Sale, de data asta complet umanizată, și anume să scrie un poem (la fel de măreț) despre iubitul ei. Dar nu-l vede, doar îl bănuiește („trupul încape cuvinte”). De aceea îl invită să iasă la vedere, să-l eternizeze… E o dedublare în care poeta suprapune altă dedublare – prin cuvinte care încap trupul, devenit trup de cuvinte… Constatarea poetei că iubitul ei nu e nicăieri ne poate sugera și faptul că el nu e pe măsura așteptărilor ei… Interesant poem.

Îmi place gradualitatea trecerii de la acel „nu știe nimic”, (dar) „tace”, și face = „naște primăveri”. E semn că dvs. aveți o mare capacitate de a surprinde esențialul, și desigur de a-l reda. Simplu: sâmburele nu știe nimic, tace, dar naște primăveri. E lecția întregii Naturi – care e chiar Mama noastră, cea care ne aduce din neștiut, tace și… ne face. Frumos, felicitări!

Ca părinte al poemului, vă mulțumesc pentru vizită și aprecieri. Ar mai putea fi cizelat, în sensul de a-l completa cu unele nuanțe care s-o îndreptățească pe eroină să se manifeste ca atare, dar mă gândesc că aș complica scriitura, ducând prea departe poanta. În orice caz voi mai reflecta. Cu respect și prietenie,

Într-adevăr, expresia \"val uriaș fremătând neliniștit” este explicită, ba chiar ușor pleonastică (pentru că valul e val, niciodată neliniștit), dar ce să fac, m-am lăsat dus de inspirație pentru că inspirația tocmai se rostogolea, creând atmosfera poemului. Dacă aș fi intervenit, să judec vers cu vers, să-l ajustez, aș fi intelectualizat poezia, iar eu fug de asemenea tendințe. Mai e o lacună a acestui poem: densitatea concentrării, schițarea și chiar forțarea mesajului – el și ea împotrivindu-se unul altuia până la autodistrugere… Dvs., ca poetă, mă înțelegeți.
Vă mulțumesc că mi-ați ieșit în întâmpinare, și chiar aici, în parohia mea, unde eu v-am primit cu drag și vă mai aștept și altădată, vă asigur,

Îți mulțumesc, dragă Emil, pentru vizita curajoasă la mine, pe-o asemenea ploaie.
Prietenii care știu să se țină aproape se vizitează fără să țină seama de intemperii, păi nu?
Tu, de ex., ai umanizat prăpădul descris de mine: traducându-l în șoapte. Or, asta e minunat, și nu se uită, te asigur. Cu respect și recunoștință,

E și nu e textul tău un haiku. De ce spun asta? Pentru că e prea prozaic. N-are fior poetic.
Să știi că și eu scriu haiku-uri. E-adevărat că n-am apucat să public aici nimic, dar o voi face. Și-o voi face cu teamă, pentru că aceste mici poezioare-esențe sunt extrem de pretențioase, spre a se impune. Ceea ce credem noi că e un haiku, e, uneori, foarte departe de haiku.
Concret, uite, eu aș fi zis așa: „Pelinul de mai, /culcuș dragostei mele / pentru descântec”.
Vezi diferența, te rog. Textul tău: „Pelinul de mai(,) / e adunat în noapte / pentru descântec” nu face altceva decât să descrie un fapt real: că, după tradiție, pelinul cules în luna mai e bun pentru descântec; în vreme ce textul meu: „Pelinul de mai, /culcuș dragostei mele / pentru descântec”, vrea să însemne că dragostea mea și-a aflat culcușul în pelinul de mai, spre a se împlini prin descântec.
Intervenția mea la textul tău se vrea prietenească: e neapărată nevoie să învățăm unii de la alții, să ne împlinim prin noi înșine pentru folosul poeziei românești.
Repet: te rog mult să ai în vedere ceea ce-ți spun, pentru că-ți garantez că mă rostesc cu respect și cu aleasă prietenie,

De unde atâta tristețe, Valeria Lioara, când numele tău a atât de frumos și se vede bine că scânteiază de tinerețe? Eseul tău are ceva din lamentările fetelor iubite, de liceu, care-și imaginează că nu sunt iubite pe cât se visează ele. Te urci până dincolo de nori, în plin Univers, după care începi să reproșezi imaginilor văzute, că pasămite, însuși Universul ți-ar fi ostil („Ochii neiertători ai Universului mă urmăresc de acolo de departe, ca și cum, ar vrea să mă ia și să mă așeze într-un turn de abur...”). De unde ai scos-o? Eseul tău e al unei liceene care nu știe ce vrea, iartă-mi sinceritatea. Poate fi cizelat până la strălucirea diamantului, cu o condiție: să știi ce vrei să-i spui cititorului, ca el să te creadă, să-ți urmeze cu interes textul. Ar ieși cu totul altceva dac-ai lucra pe text, dacă ai șterge, dacă ai adăuga și iarăși ai șterge, până acolo încât să reușești să te înfiorezi tu însăți. (Fii atentă: „mie însămi /ție însăți” se spune, că ești femeie, și nu „mie însumi /ție însuți ” – rezervate, în limba română, numai bărbaților, poate și genului neutru, când autorul unui text vrea să-l umanizeze; și-ncă ceva: vezi că ai undeva o cacofonie deranjantă: „scoică care-și închide…” ).
Și mai concret. Dacă ții neapărat să-ți scrii frământările, citește Marcel Proust, George Sand Dacă vrei să descrii natura, peisajele, citește Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș. Dacă vrei să-ți umanizezi imaginile, sau, dimpotrivă, dacă vrei să-ți scalzi sufletul în râuri solare, să-l duci în înaltul munților și-al cerului, citește-l pe Fănuș Neagu. Și după ce-i lași din mână, încearcă și scrie tu însăți. Vei constata că vei ieși din tine în alte note muzicale, decât o faci acum, înfășurată în tristeți închipuite. Și-ncă ceva. Caută și intercalează în textele tale unele dialoguri cu mama, cu colegele, cu vântul, cu tine însăți. Vei vedea șocul dialogului, trezirea pe care o induce, ieșirea din anostitatea liniarității prozei fără culoare. Centrează-ți textul astfel scris pe o idee, pe care trebuie neapărat s-o susții cu grijă, ca noi, cititorii, să te credem. Și ieși la dialog cu colegii de pe site, fă și tu comentarii („dă-ți cu părerea”, cum se spune) despre textele tale și ale altora. Nu te mulțumi că trec x și y prin textele tale, că zic și ei, acolo, câte ceva (mângâieri, alintări), că nu-ți e benefic. Și nu-ți fă probleme că te afli încă la „Atelier”. Toți am trecut pe la „Atelier”. Eu am și-acum o poezie la „Atelier”. Dar, pentru că mi-am propus să scriu să rămână ceva după mine, nu voi ceda, mă voi lustrui, pe de o parte văzând ce scriu alții, iar pe de altă parte întrecându-mă pe mine însumi în tot ceea ce scriu.
Hai, să te văd! Îți promit că am să te urmăresc, pentru că vreau să crești, să ieși din tine altfel, că tu poți face lucruri minunate, pentru că – sunt sigur – ți-o dorești și tu… Cu prietenie,

Deși cei doi se află alături, între ei sapă clipa de singurătate reflexivă a fiecăruia, calmul privirii în sine, cu hotărârile lui echilibrante, iscate de nevoile secrete de acomodare dintre iubiți. E și un fel de recunoaștere a nevoii proprii de singurătate, din care apoi să pornească elanul pentru ce va urma. Eu zic că persoana iubită se poate felicita pentru autotransformarea pe care ți-o dorești, în paralel cu transformarea ei, desigur.
Poemul redă un buchet de sentimente bine orchestrate. Are o cadență interioară, care-l impune, încât cititorul îl simte și mai ales îl reține mult timp după ce a închis cartea (virtuală, aici). Îmi place!

Mulțumesc pentru considerațiile tale critice, apreciative. Cum bine știi, există o străluminare care ne trage după ea, într-o anumită clipă. Dac-o prindem, bine, ferice de noi. Dacă n-o prindem, s-o salvăm, mai precis dacă apucă să ne depășească, se depărtează cu iuțeală și lasă locul gol. Cam asta-i inspirația și meritul ei.
E, cu adevărat, o minune ce se întâmplă, dar mai multe nu știm. Vibrațiile însămânțate de străluminarea produsă rămân pe loc câteva clipe și-ncă mai stăruie la prima citire. Dacă mai putem adăuga ceva și n-o facem atunci când suntem încă stăpâniți de ele, mai târziu e greu, foarte greu…
Să știi că și eu te citesc și-ți admir cuprinderea și spontaneitatea. Cu drag,

Despre oglindă și jocul cu oglinda se pot spune multe. Depinde de inspirație, depinde cui vrei să i te adresezi, cât de mult îți place să-l tragi pe cititor după tine, să-l pui în încurcătură, ori să ți-l faci partener de idei. Concret, ești și nu ești cea din oglindă. A ta – îi spui iubitului, în glumă – e cea din oglindă, ia-o, iubește-o, du-o dincolo, fă ce vrei cu ea…
Oglinda e lumină. Ia-i lumina și nu mai e nimic.
Hai să fim în oglinda sufletelor noastre: tu-mi dai oglinda ta, eu ți-o dau pe-a mea… Fă și un alt fel de joc: cu oglinda trimițându-i o rază obraznică iubitului tău, aflat la celălalt capăt al… Terrei. În poezie se poate, de ce nu? Vezi că aluneci în didacticism („poate fi demonstrat”).
Și totuși, în poezia ta se vede oarecare ușurință de a însăila nu atât imagini, cât sensuri, ori și mai bine spus ipostaze filosofice – de care poezia ta abundă, numai că, atenție, redă-ni-le prin imagini.
Eu zic că poți, și vrei – ceea ce e absolut perfect. Reia poezia, te rog, și oferă-ne-o ca esență artistică… Cu drag și prietenie,

Trecerea Dvs. prin sanctuarul meu mă onorează, pentru care fapt vă mulțumesc din toată inima. Într-adevăr aș fi vrut s-o elaborez cu măsură și ritm, dar asta mi-ar fi luat ceva timp, iar eu n-am avut dispoziția corespunzătoare. Maestrul Eminescu lucra mult pe texte, uneori luni. Dar El era un împătimit, iar noi nu vom ajunge niciodată la stadiul lui de dăruire totală. Când locuia la Ion Slavici, în Piața Amzei (cum i se spune acum), nu-l vedea nimeni mult timp. Își cumpăra salam, cafea turcească măcinată, pâine și nu mai ieșea cu zilele. Scria cu obloanele trase, scria mult, nonstop (încât își speriase prietenul și mai ales pe soția acestuia). Dar Eminescu era conștient că e Unic, că ceea ce făcea El era în beneficiul Neamului Românesc și-al Limbii Române… Ceea ce facem noi e ceva mai modest, în condițiile în care s-au înmulțit poeții, s-au multiplicat imens mijloacele mas-media și formele culturii…
Oricum, eu vă promit că voi stărui pe text, să iasă exact ceea ce trebuie. Cu drag și prietenie,

Poate că dacă-l treceai la persoana a III-a singular, i-ai fi imprimat o forță galactică.
Și titlul, eu aș zice că fie „Poetul”.
Părerea mea e că demersul poetic s-ar desfășura mai convingător dac-ar fi cam așa:
„Poetului / zimbrii i se gudură la picioare…” etc.
Și finalul: „Poetul vă întinde o mînă / nu din mocirlă vă scoate / ci din timp”.
Oricum, poemul are forță și asta contează. Cu mult drag, cu prețuire și prietenie,

Versul al doilea al poeziei mele e următorul:
\"se cuibărește-n noi ca noaptea-n\"

Scuze, iertați greșeala precum și noi iertăm...

Exisă o spaimă a altora, deși înaintea spaimei lor e, iată, spaima noastră pentru catastrofa ce va să vină. Or, a vorbi despre spaimă, e ceva cumplit de greu, dacă nu te-ai emoționat tu însăți, dragă Ada. Doamna editor Eugenia Reiter are dreptate: încearcă să te simplifici… Dar și vorba ta, concluzia ta: „Mereu prea multe cuvinte”.
…Uite, pe mine titlul poeziei tale m-a inspirat să scriu următoarele versuri:

Există o spaimă care ne bântuie –
se cuibărește-n noi ca noapte-n
văgăunile animalelor de pradă.

Ne roade-n adânc ca un vierme
venit din necunoscut:
Mâine va mai fi?

Dar stai așa:
tu ești spaima altora,
ești marcă străină!

Am tras sabia din teacă,
să-ți facem de petrecanie:
Dispari caracatiță!


…E una dintre multele variante posibile. Cu drag și prietenie,

O tratare realistă: atmosferă din Emile Zola („Crâșma”, „Nana”, dar mai ales „Germinal”).
Cei mai în vârstă o recunosc și se simt răniți de asemenea amintiri. Îți sugerez, totuși, să revezi timpul când ies muncitorii din schimb, pentru că dacă ies din schimbul I, nu pot întârzia atât de mult pe străzi și-n cârciumi încât să-i prindă apusul („vulva însângerată de lumină crepusculară” – frumoasă imagine!). Scoate-i mai bine din schimbul III, du-i la o băută, pune-i să cumpere o pâine-două, fă-i ceva mai grijulii pentru nevestele lor care-i așteaptă acasă (să le aducă ceva și pentru copii). Adică, fii atent și nu da prea repede iama prin timp, încât, iată, la tine… a și venit seara. Reia, te rog. Sunt sigur că poate ieși ceva foarte bun. Că poți. Spor la treabă! Cu multă prietenie,

Poemul împletește saga biblică a primilor oameni (noi simțindu-ne aidoma lor prin solipsismul specific fiecăruia), cu mai noua simbolistică a iepurașului de la Playboy – cel puțin așa-l traduc eu. Autorul e, în același timp, și un bun psiholog pentru că adaugă și ceva (ghicite) sentimente derivând din Iubire (cu I mare), spre satisfacția noastră. Adevărul e că există întotdeauna cineva care ne-ar distruge Iubirea (…„bufnița ne privește cu ochi mari întoarce capul după privirile noastre / dacă lăsăm strîngerea mîinilor va prinde momentul prădării.”). Faptul că „șarpele mi se gudură la picioare” e dovada că și eu, bărbatul, sunt la fel de vulnerabil ca femeia mea, asemenea femeii biblice.
Poemul îmi place pentru că redă generalul printr-o perfectă particularizare: îi și vezi eroii preocupați… Un text bun. La mai multe, așișderea!

Sincer, sincer: de mult n-am mai citit un asemenea poem clar – cristal, bine condus la țintă. O întoarcere în timp cu caracter general – așa da, poezie! Că toți am avut un bunic și amintirile care ne umezesc ochii despre el, despre noi, copăcei. Un mesaj transmis de un maestru, în care răzbate recunoștința pentru plecatul înaintaș. Cu dragoste,

O fi Fănuș Neagu mare, dar mie nu-mi place. Ca atare refuz să scriu ca el! Dacă vreau să citesc propoziții-poeme, deschid Adrian Marino – „Versuri în proză”, din care citesc 5-6 piese, până-mi simt creierul spălat, și scriu ca Adrian Marino sau ca Fănuș Neagu. Da’, da-n cazul acesta nu mai sunt eu. Iar atunci când mă uit în oglindă, nu mă mai recunosc. Îl admir fără margini pe Dostoievski. A scris cu nerv, fără floricele, la obiect, încât m-a emoționat profund. A scris cu o naturalețe inegalabilă Gustave Flaubert – „Doamna Bovary”. Am simțit gustul otrăvii în gură, la fel ca eroina lui… Orice metaforă, cu care se înzorzonează proza scade din emoția pe care vrea s-o transmită. Cu același respect,

Caragiale e mare prin simplitatea momentelor și schițelor sale. Marele lui talent constă tocmai în simplitatea lui inegalabilă. Spre deosebire de el, Fănuș Neagu încarcă ceea ce scrie cu metafore și imagini poetice greu de mestecat. Nu mai zic de Sadoveanu, unde acțiunile sunt zero, dar descrierile abundă. Simplitate în exprimare (aidoma vieții) am găsit la câțiva scriitori americani contemporani. Scriu simplu, precum schițează un pictor un portret, pentru că lumea n-are timp să citească. Romanele lor sunt de cca 80-100 de pagini, pentru că spun totul în cuvinte puține. În asta constă arta. La o asemenea simplitate (= concizie și claritate) aș vrea să ajung și eu. Orice balast (= comentarii și păreri proprii ale autorului) îl împiedică pe cititor să gândească, să ia poziție, să se lustruiască el însuși. Proza, ca și poezia, dacă nu sunt militante, adică dacă nu se adresează umanului din om, nu reprezintă nimic, cel mult maculatură, să avem noi ce comenta, aici, dragă Alberto