M e l o m a n u l

Motto, din popor: „Proști, da’ mulți! Spre a mă feri de razele fierbinți ale soarelui am luat-o prin spatele Universității, când privirea mi-a fost atrasă de o grămadă de curioși, îmbulzindu-se să afle ce se petrece. M-am apropiat și-am văzut doi tineri care-și sfârșiseră încăierarea. Unul dintre ei, un brunet uscățiv, înalt, se ridicase de jos și-și ștergea sângele de pe buze, în vreme ce celălalt, blond, ceva mai scund, încă se afla jos, pe carosabil, cu cămașa sfâșiată, plin de sânge. ─ Ce v-a apucat, măi băieți? i-a întrebat cineva. ─ Ã, ăsta – arăta blondul, cel de jos, către brunet – a-nceput să-mi care cu pumnii în cap... ─ De ce? a mai venit o întrebare. ─ Pentru că mi-a spus... memolan! a răspuns râtos brunetul. ─ Nu i-am spus memolan, ci meloman! a explicat blondul, de jos. ─ Auziți, auziți cum îmi zice! Mă, te omor! Și brunetul a început să-l lovească cu picioarele în coaste pe cel căzut. ─ Și ce-i cu asta? a întrebat calm un tânăr. De ce te deranjează că-ți spune meloman? Știi ce-nseamnă meloman? ─ E ceva urât, asta-i tot ce știu! a răspuns încruntându-se brunetul. ─ Vezi că habar n-ai ce-nseamnă, și pentru că nu știi mi-ai spart arcada, m-ai umplut de sânge, uite, și mi-ai rupt cămașa! încercă să se ridice blondul, de jos. Cu un picior puternic izbit, cel aflat în picioare l-a reîntors pe ciment pe celălalt... Mi-am zis: „Dumnezeule, e posibil să existe printre noi și asemenea ființe, ce-și zic oameni, care în loc să-ntrebe ce înseamnă cuvântul... „problemă”, în neștiința lor sar la beregată, și împinși de ură sunt capabili, iată, să comită chiar și-o crimă?”