Portretul păsării care nu există

Într-o țară îndepărtată trăia cu mulți ani în urmă un împărat care avea o fată și un băiat. După obiceiul pământului, la împlinirea majoratului fiul, care urma tatălui la tron, trebuia să dovedească în fața sfatului înțelepților și a trimișilor obștei că e dotat cu spirit sprinten și că poate face față treburilor grele din împărăție, în locul tatălui său. Pentru aceasta i se cerea să trateze o temă originală, stabilită în taină de înțelepții cetății, care să-i pună în valoare calitățile istețimii, să se vadă cum știe s-o dezvolte, dar mai ales dacă reușește să convingă. Zis și făcut. Ei bine, ce temă credeți că i-au dat înțelepții cetății fiului de împărat? I-au propus să le facă portretul păsării care nu există. La care, fiul împăratului a cerut să-i fie date unele explicații lămuritoare. - Dacă mi se îngăduie să consider că există o asemenea pasăre, înseamnă că ea poate să nu fie pasăre. - Adevărat! au admis înțelepții. Dar ea tot pasăre se cheamă. - Prea bine. Dacă-mi cereți să-i fac portretul, înseamnă că numai omul poate avea un asemenea portret. - Întocmai. Asta nu schimbă cu nimic subiectul. - Și dacă portretul va fi mai mult decât o descriere, consider că am dreptul s-o fac după cum îmi dictează inima. - Admitem! au aprobat înțelepții. Este exact ceea ce-ți cerem. - Așadar, pasărea despre care vorbim poate fi și o enigmă. - Se admite și asta! l-au încurajat înțelepții. - Înseamnă că întreaga viață stă sub semnul ei mirific… Se caută prima la naștere, înmugurește sub privirile noastre, după cum tot sub privirile noastre îi cresc penele și crește frumoasă ca o floare. De aceea chiar așa i se și spune: floarea-florilor. - Da, dar ea tot pasăre rămâne, să nu uităm asta! a ținut să-i atragă atenția unul dintre înțelepți. - Eu așa o și socot: pasăre și nu floare, deși poate fi și una și alta, după aroma ei dulce. - Se admite! a izbit cu ciocanul în masa la care sta mai-marele sfatului înțelepților. Nu-l mai întrerupeți! Continuă, te rugăm. - Floarea-florilor rămâne multă vreme așa cum e – o floare care nu-și scutură petalele, deși ea dăinuie ca o pasăre… E, fără exagerare, floarea-minune, pentru că e, înainte de toate, pasărea-minune. I se spune pasărea-minune nu doar pentru că vine din alte păsări, ci și pentru că sfârșește în alte păsări. Păsările se visează, se doresc și se topesc unele în altele, după care trec în amintire… - Asta e greu de acceptat! sări de la locul lui cel mai bătrân dintre înțelepți. - Liniște! Lăsați-l să vedem unde vrea să ajungă! interveni înțeleptul-înțelepților. - E bine că mă întrerupe, prea-luminate, că-n felul acesta nu scap nimic din ceea ce vreau să spun. Așa. Ei bine, în lumea cercetătorilor, pasărea despre care vorbim e cunoscută și sub numele de pasărea-paradox, întâi de toate pentru că e singura pasăre din Univers care nu-și părăsește niciodată cuibul, iar al doilea pentru că se confundă atât de mult cu cuibul său încât pasărea și cuibul sunt una și aceeași vietate. Cum spuneau anticii: ea e drumul și tot ea e drumețul, ea e calul și tot ea e călărețul, dar mai e și Marea Poartă a Lumii, Mama tuturor celor văzute și-ncă nevăzute – trecute, prezente și viitoare. Omul însuși, spune o poveste ancestrală, a fost adus de Pasărea-Mamă, de unde, mai încoace, povestea cu barza… (Rumoare în amfiteatrul înțelepților. Împăratul însuși a tușit în barbă în semn că nu aprobase paranteza, mult prea îndrăzneață, a explicațiilor fiului său). Ca să fiu bine înțeles – a continuat fiul împăratului – pe ea n-o mișcă decât dragostea, și-ntotdeauna altă pasăre, cea așteptată de ea. De aici concluzia că această pasăre se cucerește numai prin iubire. Ea nu cântă, dar se lasă încântată... - Fii mai explicit! interveni energic un reprezentant din popor. - Vă propun să nu speriem pasărea… Să ne apropiem de ea cu tandrețe, s-o mângâiem, deși e greu de spus cine pe cine mângâie, la o adică. Această pretenție a păsării de a fi mângâiată și alintată e un alt dar al naturii. Îi plac poveștile naive, rostite în intimitate, cu căldură și cât mai aproape de pliscul ei. Și ce plisc? E stăpânit de vibrație și pasiune: preferă să fie încălzit cu suflarea gurii și sărutat cu drăgălășenie, dacă vrem ca pasărea să ne înalțe până dincolo de nori. Pentru că pasărea își cere drepturile și se zbate cu vigoare apocaliptică pentru ele. Măreția și decăderea noastră stă în puterea acestei păsări. Uneori ne luminează mintea, alteori ne-o întunecă. S-au văzut păci și războaie pornite din toanele acestei sublime păsări. Tocmai de aceea e o vietate foarte răbdătoare-nerăbdătoare, care visează cu ochii deschiși și vede cu ochii noștri, simte cu toate simțurile noastre și plânge când e fericită, după cum, la fel, plânge când e tristă, întristându-ne și pe noi. - Nu e clar cum e cu tristețea asta, rosti provocator un alt om din popor. - Păi uite de ce. Pasărea despre care vorbim e, așa cum am spus, răspunzătoare pentru toată istoria umanității, care e istoria tristeții. La capătul oricărei bucurii începe tristețea, iar pasărea știe asta, și-o doare. Pentru că pasărea asta extraordinară este provocarea și răspunsul vieții. Indiferent că suntem bogați ori săraci, pasărea rămâne singura avere care ne-a fost dată în vecii vecilor. - Ei bine, o asemenea pasăre nu există, sări un alt novice. La ce folosește toată vorbăria asta? - Cum așa? Înțelegerea ne-a fost să vă fac portretul păsării care nu există. Numai că dacă portretul păsării există, înseamnă că există și pasărea, și deși ea există, nu zboară… Adevărul-adevărat e că fără ea viața noastră, a fiecăruia dintre noi, n-ar fi fost posibilă, după cum nici existența noastră, a fiecăruia dintre noi, n-ar avea nici un rost fără ea. …Fiul de împărat a urcat pe tron, dacă nu cumva domnește și azi în țara aceea îndepărtată.