biet...

Sâmburii sunt la mine. Nici eu nu știu mai mult decât ei. Mă las tăcut, până mă vor naște noi primăveri.

inchipuiri detesta iluzii...sau invers...si inca ceva...cred ca sâmburii n-au nicio legatura cu tine!...sorry!...exista in cuvintele tale un fel de urata incrancenare... de *tine*...chiar daca poemul si-ar dori............aparente...
cu sinceritate,
ioana matei

Ioana, eu am vrut să scriu o replică la textul tău. Cred că am înțeles ce vrei să spui, dar, dacă am deranjat, îmi cer scuze. Se pare că am devenit (și pentru tine) incomod. N-am să mai deranjez!

o metonimie ascunsa. prea putin ca sa fie poezie

nu e poezie!...am încadrat textul aiurea...trebuia să folosesc \"personale\"...e doar un strigăt...necăjit...mulțumesc!

tu nu mă deranjezi niciodată!...continuă să scrii...dar (și) de sub stern...

sâmburelui îi șade bine între pulpe
e ghiduș..de-aia tace, se_mințește.
(offtopic: ce-i cu Atelierul ăsta, de-i pustiu?!)

Cum să mai scriu în acest subsol, când mi se replică prin construcții de genul:
\"exista in cuvintele tale un fel de urata incrancenare...\" sau \"continuă să scrii...dar (și) de sub stern...\"? Când eu chiar am scris din suflet acele rânduri, dar, se pare, n-am fost înțeles.

george, nu mă refeream la comentariul tău...iar sufletul nu se înțelege...se *simte*...

gene?...

[gena...
gene?...]

dese..lungi..umbrite
de unde gândul geme

de ce nu mă mir?...intuisem răspunsul tau... pe sub gene...mulțumesc!...

Îmi place gradualitatea trecerii de la acel „nu știe nimic”, (dar) „tace”, și face = „naște primăveri”. E semn că dvs. aveți o mare capacitate de a surprinde esențialul, și desigur de a-l reda. Simplu: sâmburele nu știe nimic, tace, dar naște primăveri. E lecția întregii Naturi – care e chiar Mama noastră, cea care ne aduce din neștiut, tace și… ne face. Frumos, felicitări!

cu tot cu simtul umorului...sau al omorului...o litera spune mult...va multumesc, domnule ene! nu stiu de ce, chiar zambesc!

din jocul cu sâmburi:
* să înțeleg atunci faptul ca nu suntem sâmburi?
* dar purtători suntem.
* atunci putem deveni sâmburi.
* alții sunt deja sâmburi în noi.

morala sâmburelui:
* tace și face - poate fi spus și altfel (tace și face - mi-a plăcut dnul. GE)
* e simplitatea/sacrificiul-de-sine/apoi taina-relevată
* nu știe cum/nimic (nu poate spune/explica ceea ce este), dar renunță la sine (la a fi pentru a deveni altceva, dincolo de sine); știe că-i doar un cărăuș (nu-știe-cum, știe că doar prin sine misterul/esența se relevă), dar tace (ascunde această taină pentru a putea naște primăveri); de-aici morala sâmburelui - nu sinele este important, ci dincolo-de-sine(le).

cu respect
și plăcerea jocului,
pt.

da, Teodor, sâmburele e TAINA REVELATA, ADEVAR grăit-ai!...e foarte important pentru mine că mă citești...mulțumesc!