Voi știți?

Întrebari ca acestea îmi tulbură apele și nu mai știu să navighez.
Legat de catargul principilor mele încerc să mențin cursul.
Nu e de rău .. e de bine. Cândva mă voi întoarce să privesc liniștit locul.
Acum mă grăbesc spre locația mea.

Cum ramane cu mine? M-am reintors mereu ca sa-mi gasesc raspunsuri si...acum am si mai multe neraspunsuri!
Cu prietenia cuvintelor pentru tine Lechințan Ioan!

De unde atâta tristețe, Valeria Lioara, când numele tău a atât de frumos și se vede bine că scânteiază de tinerețe? Eseul tău are ceva din lamentările fetelor iubite, de liceu, care-și imaginează că nu sunt iubite pe cât se visează ele. Te urci până dincolo de nori, în plin Univers, după care începi să reproșezi imaginilor văzute, că pasămite, însuși Universul ți-ar fi ostil („Ochii neiertători ai Universului mă urmăresc de acolo de departe, ca și cum, ar vrea să mă ia și să mă așeze într-un turn de abur...”). De unde ai scos-o? Eseul tău e al unei liceene care nu știe ce vrea, iartă-mi sinceritatea. Poate fi cizelat până la strălucirea diamantului, cu o condiție: să știi ce vrei să-i spui cititorului, ca el să te creadă, să-ți urmeze cu interes textul. Ar ieși cu totul altceva dac-ai lucra pe text, dacă ai șterge, dacă ai adăuga și iarăși ai șterge, până acolo încât să reușești să te înfiorezi tu însăți. (Fii atentă: „mie însămi /ție însăți” se spune, că ești femeie, și nu „mie însumi /ție însuți ” – rezervate, în limba română, numai bărbaților, poate și genului neutru, când autorul unui text vrea să-l umanizeze; și-ncă ceva: vezi că ai undeva o cacofonie deranjantă: „scoică care-și închide…” ).
Și mai concret. Dacă ții neapărat să-ți scrii frământările, citește Marcel Proust, George Sand Dacă vrei să descrii natura, peisajele, citește Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș. Dacă vrei să-ți umanizezi imaginile, sau, dimpotrivă, dacă vrei să-ți scalzi sufletul în râuri solare, să-l duci în înaltul munților și-al cerului, citește-l pe Fănuș Neagu. Și după ce-i lași din mână, încearcă și scrie tu însăți. Vei constata că vei ieși din tine în alte note muzicale, decât o faci acum, înfășurată în tristeți închipuite. Și-ncă ceva. Caută și intercalează în textele tale unele dialoguri cu mama, cu colegele, cu vântul, cu tine însăți. Vei vedea șocul dialogului, trezirea pe care o induce, ieșirea din anostitatea liniarității prozei fără culoare. Centrează-ți textul astfel scris pe o idee, pe care trebuie neapărat s-o susții cu grijă, ca noi, cititorii, să te credem. Și ieși la dialog cu colegii de pe site, fă și tu comentarii („dă-ți cu părerea”, cum se spune) despre textele tale și ale altora. Nu te mulțumi că trec x și y prin textele tale, că zic și ei, acolo, câte ceva (mângâieri, alintări), că nu-ți e benefic. Și nu-ți fă probleme că te afli încă la „Atelier”. Toți am trecut pe la „Atelier”. Eu am și-acum o poezie la „Atelier”. Dar, pentru că mi-am propus să scriu să rămână ceva după mine, nu voi ceda, mă voi lustrui, pe de o parte văzând ce scriu alții, iar pe de altă parte întrecându-mă pe mine însumi în tot ceea ce scriu.
Hai, să te văd! Îți promit că am să te urmăresc, pentru că vreau să crești, să ieși din tine altfel, că tu poți face lucruri minunate, pentru că – sunt sigur – ți-o dorești și tu… Cu prietenie,

Ranile sufletului nu se pot inchide usor, precum celelate rani. Ele sangereaza mereu pentru ca raman deschise. Ai avut vreodata senzatia ca a trecut viata pe langa tine? Intotdeauna ai stiut exact ce-ti doresti? Ai reusit mereu cand ti-ai dorit?
………………………………
Nu ma deranjeaza nimic din ce mi-ai recomandat si, cu siguranta, voi fi mai atenta pe viitor la cateva dintre aspectele propuse de tine. Imi insusesc greselile gramaticale si cacofonia. Una peste alta, faci bine urmarindu-ma in viitor. Si nu te sfii sa ma atentionezi de cate ori simti nevoia s-o faci Desigur, justificat. Simt ca este inspre binele creatiei mele.
Cu prietenia cuvintelor